busola diavolului

       I. Am cunoscut trei asemenea repere umane în viaţă, mai degrabă comice, dar erau cu adevărat perfecte pentru asta. Le sunt recunoscător.
        Există, în orientările noastre, o busolă inversă, care arată Sudul. Busola diavolului – desemnează pur şi simplu un antimodel perfect, o persoană într-atât de aeriană, de compromisă sau de abisal detestabilă, încât îţi foloseşte perfect în viaţă drept reper negativ. Ţi-e de ajuns s-o priveşti: faci întocmai ce nu face ea, şi nu faci ce face. La tot ce vezi la ea – optezi de-a-ndoaselea. Tot ce afirmă ştii sigur că e fals, dinainte. De orice grup s-ar antura sau în orice club ar fi membră, e alcătuit prin definiţie din zăpăciţi sau nefrecventabili. Dacă merge la o petrecere în frac, te duci în şlapi şi tricou. E chiar atât de sigur, e infailibil. Dacă votează cu dreapta, votezi la stânga, dacă merge la munte pleci pe litoral, cu siguranţa sezonului perfect. Totul în gustul şi ideile ei e o indicaţie pentru calea contrară, şi deci mergi la sigur.
        Pare că busola diavolului sună cam drastic (diavolul îţi arată contrariul a ceea ce-ţi pretinde Dumnezeu), şi ca instrument de orientare e un pic dificil. Nimeni, în viaţă, nu e într-atât de ‘diavol’ încât să-i facă o reală concurenţă modelului, chiar atât de ilustrativ pentru absolutizarea negativului. Până şi Hitler putea să aibă dreptate şi mai nimerea câte ceva, dacă spunea că Pământul se învârte în jurul Soarelui sau că afară e frig. Totuşi, busola diavolului, orientarea prin reper negativ e rezervată clipelor când ai dubii. Te uiţi la ea. Problema e rezolvată.
        La noi a existat un fel de politician, pentru a nu-i spune pe nume, mort de câţiva ani. Era un amestec între neanderthalian, caz clinic şi oligofrenie, ceva complet lunatic. Din lucrurile în care credea, tot ce gândeai pe dos era cu necesitate bun.
        În ce ţine de spaţiul Franţei, de pildă, o bună busolă a diavolului e Bernard-Henri Lévy. Scriitor cu verb bombastic, e un tip isteric-cumsecade, cu o mulţime de merite reale şi căruia noi, în Est, îi suntem recunoscători pentru a fi spart la timpul său stânga franceză stalinistă. De atunci, cam tot ce spune e monumental fals şi tot ce face, garantat prost. Dacă afirmă că Trump e dezgustător şi nu va ieşi – Trump iese. Genul acesta de competenţă. În tot ce optează e busola perfectă ca s-o apuci în sensul celălalt. Beigbeder e localizabil şi el în aceeaşi zonă. Scriitor de formulă, tip foarte ataşant dar deplorabil snob, are o frică de a afirma tot ce-ar ieşi din dogmă (dogma: etosul public consensual – drepturi, ecologie, corectitudine politică, filantropie etc., infantilismul candid recitat de dimineaţa până seara în media sau psalmodiat la genul de cursuri terminate în vocabula ‘studies’). El e acolo. Deşi detestă, e acolo. S-a înşelat de atâtea ori, că şi-a atras lui însuşi atenţia cu admiraţie. L-a făcut preşedinte pe Juppé, perdant pe Trump şi fără şanse Brexit-ul. Cu el mergi la sigur, e perfect fiabil în negativ, genul căruia îi ceri numerele la loterie pentru a şti ce să nu joci. Oameni cu asemenea competenţe există. Busola diavolului nu e deci neapărat un tip detestabil. Ajunge să fie zăpăcit sistematic, depăşit în priza la real, sincer aerian.

       II. La noi, o vesel-perplexantă busolă a diavolului este G.L. Nu ştiu să existe ins mai stimabil aici, una peste alta. Nici mai failibil, în acelaşi timp. Tot ce spune despre capitalism e comic. Totul. Râzi cu lacrimi, ai impresia că e intenţionat, ca în genul acela de numere ‘stand-up comedy’ care s-ar vrea importate şi la noi însă sunt copii jalnice şi nu merg. Politic, e liberal-conservator (liberalismul clasic). Cultural şi social, elitar până la eugenie. Ce-i drept, cam toţi cei care sunt pentru elită în cultură o extind până la urmă şi în democraţie, e un tropism curent, spre sfârşit.
        În perimetrele numite ţări, există nişte oameni buni, în număr mic, călăuziţi de steaua lor şi cu dentiţie completă, care trebuie să conducă iar ceilalţi să asculte benevolent, asta e tot. Democraţia – e doar o convenţie între noi, ştim cu toţii că ea nu există, doar nu ne vom apuca să votăm acum prin parlamente oameni fără studii, rurali sau neşlefuiţi, să punem juraţi populari în tribunale, să ascultăm pentru o clipă voinţa behăindă a turmei, înclinaţia ei spre vid şi animalier. Ei bine, poate că e aşa.
        A avut mereu o implicare de tipul sinuozităţii hibernale. În sezonul politic există o vară şi o iarnă. Iarna e momentul bun când vin la putere ai noştri, şi ne putem deci retrage pentru a hiberna în Cultură. Vara – momentul când vin catastrofal ai lor, şi ieşim posaci din peştera sublimului, asaltaţi de căldură şi muşte, instalaţi pe ecrane pentru a denunţa patetic diavolul. Patru ani suntem prezenţi politic – alţi patru sau opt hibernăm în cultural, după cum la putere se află unii sau ceilalţi. Din anii ’90, se poate urmări graficul acestei implicări zigzagate. – Există un partid ‘de stânga’ (în fapt, naţionalist-conservator, unicul curent care – de la semănătorism, legionarism, ortodoxism etc. – merge la noi, nu există de 150 de ani nici picior de partid de stânga, radical, la valahi, sau tradiţie intelectuală de stânga de orice fel). El este un partid rău. Lupta ia locul hibernării. Soseşte apoi partidul bun, şi ne întoarcem patru ani în invizibil. Această pendulare între febril şi contemplaţie, între Sartre şi Aron ar fi făcut până şi din ideea angajării o sinteză remarcabilă, dacă ar fi observat-o cineva.
        Vara – năclăita, detestabila vară balcanică – se scriu Apeluri către nişte lichele cărora li s-a spus abia după ’89 că sunt asta, se luptă cu comunismul aflat în jenă de a riposta (fiind destul de mort) şi cu comuniştii perfect capitalişti (un singur comunist real dacă s-ar găsi astăzi, ar ajunge în formol la muzeul Antipa), aiurea se alcătuiesc ‘operaţiuni Potcoava’, forţe din fondul teluric nu vor să pătrundem în NATO. Iarna – se compun scrisori aulice despre Sebastian, culturali secunzi ca N.M. compun din America acuze de antisemitism, Tamás-i de neo-dreptism, plictiseli din genul acesta.
        Economia, în ce-o priveşte – despre ea credem sincer că este o ştiinţă. Nu contabilitatea, statistica, disciplinele anexe, cele cu raporturi necesare, echilibre şi formule. Ci economia propriu-zisă, guvernarea economică a unui stat. Nu există, aşa cum cred naivii, doar economie politică. Nu există 2 (două) abordări economice clasicizate, două modele economice mari şi late pe lume, ambele perfect viabile, unul de dreapta şi unul de stânga, monetarist (Friedman) şi keynesianist, alternând plat la putere, în regimurile de libertate, în toată istoria contemporană. Nici pomeneală. Există o perioadă bună, responsabilă, cu capitalism curat şi sănătos, în care la putere e instalată dreapta – şi una apoi derutant tenebroasă, a forţelor întunericului, cu partide smintite care sosesc şi, de stânga fiind, încep o vijelie de decizii economice ‘iresponsabile’, cu cheltuieli parazitare, taxe şi ‘pomeni’, ne scot tendenţial din Europa, din Occident, din galaxie şi din univers, până când se întorc iarăşi, cu greutate şi spre uşurarea tuturor, cei buni spre a îndrepta lucrurile. Unii au economişti buni, alţii stupizi în eternitate. Sunt o vară şi o iarnă. Un sezon cleios când inima îţi stă în loc, căci urcă la putere lupii şi mai avem doar rugăciuni de salvare – şi iarna limpidă, când te prăbuşeşti peste paiele calde ale peşterii, uşurat că s-a mai salvat o dată lumea. Căci economia e o ştiinţă. Ea are grile şcolăreşti care trebuie respectate, ca aritmetica, şi secretă rezonabil, nu incertitudine, servitute, angoasă incomensurabilă.
        În acest pendul tomnatic care, placid, bate de 30 de ani, viaţa trece.
        Angajarea de senectute, simulată, fel discret de a-ţi rata sfârşitul. Reciclând lupta anticomunistă când nu mai afli picior de comunist. Pedagogia noiciană în aventura unei case de editură. Copilăria, viaţa, o Piaţă a Universităţii, apeluri, soldaţi, dame, lume. Pentru a nu face, pe ultimii ani, ceea ce tu însuţi aşteptai de la tine. Izvorul a secat, totul în fapt, în afara procrastinaţiei. Pseudoactivism hemiplegic şi ameţitor în ţara Nicăieri. Metafore jenante despre ‘meseria de cetăţean’, sub-filistine, sub-vulgare, despre care ai fi roşit cândva… Biologic, ai mai putea trăi 20. Cu ce gesticulaţie să arăţi că mai eşti prezent? Orice pretext e bun ca să-ţi ratezi sfârşitul.

       III. În mai toate orientările noastre există busola inversă, care arată Sudul. O busolă a diavolului e generaţia părinţilor. Eu n-o să fac ce-au făcut cei dinainte. Un fel de progres necesar ar rezulta din asta. Şi apoi există persoanele. Atât de naive sau de găunoase, încât poţi să ai sistematic o înţelegere a lucrurilor făcând contrariul opţiunilor lor. Şi în fine: ţările. Un loc cu fantome şi ruine de vieţi. Cu vorba lui Ovidius: ‘Cât poţi vedea cu ochii, numai câmpii goale lipsite de frunziş, fără arbori, locuri pe unde nu trebuie să vină un om fericit’.

Reclame