cancel culture, woke, call-out & Co.

       Finkielkraut: ‘Cenzura, azi, nu cade asupra presei, ci emană de la ea. Contrar criticilor pe care le auzim de la începutul pandemiei, nu puterea politică, din ce în ce mai slabă, e cea care e liberticidă, ci puterea mediatică. Asta ar trebui să ne inspire reflecţie’.
       Îţi dai seama uşor ce se întâmplă, deoarece în Occident nu mai există nimeni contemporan cu o nenorocire. Nimeni care să fi fost în viaţă în momentul în care s-a exercitat un moment de cenzură organică. Sunt tipi care au mai prins al Doilea război, martori ai războiului din Vetnam sau ai rasismului din Sud, un număr infim de supravieţuitori ai Pearl Harbor sau ai nazismului. Dar nimeni contemporan cu momente de cenzură organizată. Americanii nu ştiu ce e şi nu au trăit fenomenul, li se pare ceva interesant, justificat în parte, poate salvator pentru sufletul colectiv. Numai în ţările postcomuniste, aspirate de curând în Occident, există tipi care mai ştiu ce presupune asta, şi că libertatea de expresie e prima a cărei cădere le antrenează pe celelalte.
       Cei sosiţi acolo păstrează tăcerea. Te-ai fi aşteptat la ‘comunicate’, manifeste şi pamflete avertisment în presa americană, semnate de sute de profi veniţi din Est şi din Europa Centrală, alertându-i pe americani asupra a ceea ce înseamnă cenzura şi firing squad-urile morale. Acest Apel al celor… 300 – 500, 1.000, 10.000 – de profesori din Est, un fel de ‘Lăsaţi-i pe monştri să vorbească liber’, ar fi avut poate răsunet în opinia publică. Au tăcut; le e insidios frică. Mai întâi, au ajuns în America contingente de poltroni delicaţi, oameni zdrobiţi fără milă aici de presiuni şi vulgaritate; comunismul i-a frânt interior. Apoi, represiunea culturală tip Cancel e atât de barocă şi haotică, încât acei oameni ştiu că îşi joacă posturile la universitate, poate chiar veniturile de supravieţuire sau sănătatea, dacă ar iniţia ceva. Cum sunt şi prin fire înspăimântaţi, se aude de ani o surdă tăcere; vocea lor în America, înţeleasă ca bloc de reflecţie publică melancolică de filozofie a istoriei, e nulă. Se prefac absorbiţi în meremetiseli, un fel de ‘profesionişti ai profesiei’, cu vorba lui Godard.
       Dar ei nu sunt nici primul desant cultural european asupra Americii, cel al psihanalizei, când, la sfârşitul verii lui 1909, Freud remarca, privind de pe vapor ţărmul american: Aceşti oameni nu ştiu că le aducem ciuma. (Frază înfrumuseţată de Lacan după o întrevedere cu Jung, pe care Freud n-a rostit-o niciodată, ci doar eliptica: ‘De-ar şti aceşti oameni ce le aducem’.) Nu sunt nici al II-lea desant european, al membrilor Şcolii de la Frankfurt, care fugeau de nazism şi au împânzit universităţile americane cu posthegelianism, teoria critică, dialectică şi minoritarism. Nu sunt nici al III-lea desant, petrecut în anii ’70, al deconstructivismului, feminismului şi al French Theory, care a născut orientalismul lui Said, studiile postcoloniale de azi, teoriile anti-physis fecunde, postfeminismul, studiile gender ş.a.m.d. Sosiţi târziu, de câteva decenii, au fost o generaţie sterilă ideatic, import european fără destin şi marcă teoretică. Al IV-lea desant de emigranţi culturali, post-1970, a fost Desantul sterp. Simplă generaţie politică, de refugiaţi care nu aveau de propus nimic lumii noi în care soseau, unicul atu pe care-l deţineau şi pe care l-ar fi putut afirma, singurul lucru ‘nou sub soare’ şi ascendent real asupra americanilor, nu era epistemic, nu ţinea de theoria ci de praxis: experimentaseră, în Europa Centrală şi de Est, anularea libertăţii de expresie într-un regim al binelui afirmat. Această experienţă o aveau numai ei. Nu au obiectivat-o şi nu au dezvoltat-o. Nu au făcut-o morală şi avertisment. Au tăcut-o deplin.
       E limpede că reţelele GAFA tip Facebook etc. nu vor să cenzureze. Nu din scrupul moral, ci pentru că departamente de cenzori presupun costuri enorme şi o atenţie infernală. Dar sunt împinse în fiecare zi la asta de către… presa clasică. CNN, MSNBC et Co., preoţii cotidieni, foştii jurnalişti, încurajează şi incită la cenzură în fiecare seară, întrebându-se şi mirându-se insidios cum de nu sunt alungaţi, anulaţi social, şi mai mulţi dintre cei cu opinii contrare. 30% dintre ziariştii de la New York Times luptă surd cu 70% nou-veniţi care vor să impună mica teroare identitară – distrugând orice viziune a stângii sociale -, iar lupta nu s-a terminat. Pentru a nu pomeni nimic de Hollywood. Nu va dura mult acest puseu de revoluţie culturală, să nu ne înşelăm. Nu vor fi lagăre de reeducare culturală în America. Iar când valul de iraţional va trece, la fel ca după comunism sau nazism, lumea se va mira şi tăcerile vor fi interogate. Nu cred că vei putea invoca nu ştiu ce notaţie curajoasă în jurnalul tău intim, în care ai fost critic cu evoluţiile vremii… Laşităţile vor fi şi atunci văzute ca inexplicabile.
       Nici scriitorii veniţi din Est nu au vorbit, de altfel. Derutaţi, asistă la tot şi nu le vine să creadă; fac acrobaţii ale tăcerii; vor să fie publicaţi, să nu-şi piardă slujbele, să nu-şi contrarieze editurile; nu e nimic de făcut. Când au fost suspendaţi oameni din reţele sociale, un preşedinte ciudat, sute de organizaţii, adepţi, adversari sau indivizi oarecare pentru vini oarecare, undeva departe doar acel mic opozant Navalnâi a spus că nu e, poate, o idee bună. Doar A. Merkel, în Europa.
       Amândoi din Estul fost comunist…

       De luni de zile, America trăieşte în semi-Orwell şi toată lumea tace înţelept şi adânc. Câţiva vandali simpatici aruncă o frânghie după gâtul unei statui şi o dau jos de pe soclu, spun că ‘rasa’ albă e inferioară şi cea neagră superioară moral, N.Y. Times e în genunchi, The New Yorker a trecut la 90% poze cu minorităţi şi proze împotriva albilor subumanizaţi, batalioane de asalt se formează pe străzi şi în instituţii, propunând epurări morale, se spun deschis insanităţi dezumanizante la care băieţii din S.A. ai lui Röhm ar fi visat numai, în timp ce profii americani – sunt 1 milion 200 de mii de profi universitari în America – se uită brusc în altă parte, vorbesc despre flori sau oftează, scriind eseuri despre orice altceva decât ‘elefantul din cameră’, ca nişte fete confruntate brusc cu realitatea propriei virginităţi. Pentru a-şi putea lua în linişte prânzul la cafeteria, a nu pierde contractul de titularizare, pensia, a ieşi o dată pe săptămână la restaurant. Aceştia sunt oamenii care criticau generaţia părinţilor şi bunicilor noştri că nu s-au opus, în Est, închisorilor, tancurilor lui Stalin. (‘Trădarea’ profilor veniţi din Est e o temă delicată, fiindcă e vorba de inşi deja distruşi moral acolo, înfricoşaţi iremisibil, pe spatele cărora s-a cusut o piele de iepure. Nu se pot eroiza la bătrâneţe. Ar însemna, apoi, să admită că şi societatea veche pe care au părăsit-o, distrusă de activism, a fost o eroare, şi cea nouă în care au ajuns, ceea ce te împinge în derută morală. Nu mai pot deschide un nou front de luptă, acum. Sunt tipi lucizi, îşi dau seama ei înşişi ce li s-ar putea reproşa cu temei. Tăcerea lor de învinşi e perfect explicabilă, e cazul să-şi încheie vieţile în tihnă.)
       Resuscitarea rasialismului, a determinismului de rasă, în America e cel mai curios lucru. Câţiva se strâng zgribulit şi scriu un ‘protest’ timid împotriva PC şi a cancel culture, în care nu uită în preambul să spună că vinovat e… Trump. Ne-am fi putut întreba. Unii, veniţi din Est sau Europa Centrală, au prins chiar anii ’50 în România şi îi retrăiesc acum în New York, ca pensionari invitaţi ai unor colegii lucrative, tăcând adânc, în amnezie disociativă, şi uitându-se tot mai concentrat în înaltul cerului. Nu există renume mai prost, azi, decât cel al libertăţii, al ideii de libertate. Tot ce-am ştiut, discursurile, iluziile s-au vădit afabulaţie, însăilare, farsă tristă. Dar America, o, nu se poate, America are anticorpii necesari, ea i-a avut de fiecare dată, căci, istoric… Etc. Timpul trece. Încă un oftat. Întoarcere la lecţiile despre ideologie, calambururi şi Wortspielerei, privire lungă pe fereastră.