Cartea

        Era spre sfârşitul adolescenţei. Fusesem vag prevenit că e o carte ‘grea’. În ce mă priveşte, nu-mi păsa, cineva îmi spusese din timp un secret degradant. Nu există carte destul de grea, raţionament destul de abscons, mi-a spus el (plonjam în Sextus Empiricus, şi cele două volume de logică pedantă mă exasperau), care să nu poată fi pătrunse, în definitiv, cu un pic de atenţie. Avea dreptate. (Cam tot de atunci n-am mai avut niciun respect pentru disciplinele logicii ori pentru analitica pură, cum nu am nici pentru sport, simple rezultate ale unui efort cantitativ, ale acumulării fără calitate, scânteie ori geniu.) Răbdarea, a continuat el, atenţia asta te vor răsplăti în cele din urmă. Eram deci aplecat asupra Cărţii. Pentru că e relativ groasă şi reputată ca dificilă, cerându-ţi atenţie şi reflecţie sintetică după fiecare capitol, am încheiat-o – cu părere de rău – după două săptămâni. Puţine lecturi mă pregăteau pentru ea. La sfârşit, când am închis-o, lumea n-a mai arătat la fel. Am ieşit, ţin minte, în curte. Plouase puţin, o peliculă umedă lichefia pământul. M-am uitat în sus; norii nu mai erau nori, copacii şi frunzele, drumurile, siluetele de pe ele – totul se schimbase. Un suflu ciudat, un fel de sufocare perceptibilă. A lumii, a pământului, a unei fiinţe masive care se încovoia sub greutate. Îi auzeam respiraţia monstrului. O tristeţe apăsătoare şi egală. Am avut senzaţia distinctă că înţeleg universul, că-i percep durerea de o intensitate joasă, horcăitul. Lucrurile erau fără justificare sau speranţă. Puţine cărţi îţi dau senzaţia asta de cuprindere fundamentală: să vezi lumea deschizându-se în faţa ta. Accesul la subtonul secret al făpturii, acea panoramă neagră, ceaţa coborâtă peste teritoriul de umbre dezarticulate. Criza mistică, elanul religios nu erau departe. M-am oprit, din fericire, la timp. (Dar pot să înţeleg ce determină un ins să se călugărească, dezertând din lume: stupoarea aceea că aşa ceva, ‘lumea’, poate avea cea mai mică pretenţie la existenţă. Se poate încheia cu un hohot de râs sau cu aruncarea la picioarele primului mântuitor, e foarte simplu.) Am avut impresia că până atunci nu citisem nimic, că nu văzusem, nu înţelesesem nimic. Nu s-ar putea spune că m-am născut din nou, de vreme ce până atunci nu trăisem. În fond, eram copt pentru experienţă. Nu mai pot lua în serios mare lucru, de atunci. Văd inconsistenţa cleiului în care stau prinse lucrurile. Şi asta a făcut-o o carte, o singură carte. Aveam 17 ani.

Reclame