catolici integrişti

        Catolicii integrişti îmi plac un pic, sfidarea lor pentru Vatican II etc. e agreabilă. În Europa, sunt indienii noştri din rezervaţii.
       În fond de ce nu te-ai ruga în latină, ca la începuturi. Cel puţin e aproape sigur că Isus o cunoştea, era limba ocupantului, a administraţiei şi a culturii, cineva ca el, rabbi, nu putea să n-o ştie. Parcă are sens să i te adresezi în rugăciuni unui zeu într-un idiom care nu-i era străin.
       Trebuie spus de asemenea că slujba în franţuzeşte e oribilă… Un soi de mieunat, ceva insuportabil, auzind-o prima oară îngheţi de stupoare, fiindcă pare un fel de batjocură. Franceza, cu spiritul ei geometric, cu zero metafizică, desacralizează tot, are prea multă scânteiere intelectuală. Nu se pretează la mister şi poezie şi a avut nevoie de poeţi de geniu să o desţelenească puţin; incompatibilitatea e flagrantă, mesajul, distrus. Slujba în franceză sună ca o conversaţie la cafea despre Isus: îl ştii pe băiatul acela? să vezi, era într-o grădină, Ghetsimani… Oroare pură.
       Măcar în latineşte slujba e înălţătoare aproape din oficiu. Corul seamănă cu cel antic al tragediei, dar cu splendoare hieratică, există mister, şi unui credincios nu-i ia chiar mult să înveţe ce se spune acolo, cu fiecare formulă.
       Asaltaţi de islam, urâţi simetric de catolicii modernişti, sunt cam o sută de mii cu totul în Francia, nu agresează pe nimeni, nu au genul sectar, prozelit sau apocaliptic, merg calm mai departe. Un papă precedent, reacţionar cu plăcere, le-a făcut ceva ochi dulci şi concesii anulând câteva excomunicări de episcopi, dar în rest sunt trataţi cu răceală. Sunt azi cam ce-ar reprezenta, în muzeul de ştiinţe naturale, secţiunea dinozauri – deci de un farmec incontestabil.
       La Paris doar 3-4 biserici mai acceptă slujba în latină; una o ţine în permanenţă, ca pe vremuri: în zilele hotărâte, sunt pline-ochi. Francezii nu uită.
       (Integriştii din ortodoxie sunt parcă mai puţin simpatici, n-aş şti să spun de ce; au ceva îmbâcsit, un miros de pământ; nemaivorbind de cei din islam, isterici etc.)
       Există la oamenii aceştia ceva frumos, un soi de… clasă. Îndărătnicia aia aeriană a cuiva care a depus armele, a încheiat socotelile, dar nu se lasă convins. Cu braţele încrucişate, spune nu. Un calm de învinşi.