cele trei vieţi

        Régis Debray evocând momentul execuţiei mimate din Bolivia: îi scot pe toţi în toiul nopţii, e frig, sunt puşi la un zid, se ordonă foc, câţiva leşină… Concluzia lui: ‘Închipuiţi-vă, până şi astfel de momente se uită până la urmă’…
        Am tot mai mult impresia că la sfârşitul tinereţii nu te ‘maturizezi’, ci că din tine s-a născut un altul; idem la debutul bătrâneţii. Gusturile şi vederile se schimbă; memoria. Priveşti câteva fotografii din copilărie: imposibil să-ţi dai seama ce gândeai, ce voiai, cine e copilul de acolo. Îi observi trăsăturile cu uimire. Când s-au întâmplat toate astea? E tot mai limpede, s-a născut altcineva, şi acel altcineva eşti din nefericire tu. Bătrâneţea e cea mai dramatică: îl deteşti pe cel care ai fost, tot universul intră în ralenti exasperant… Nu eram făcuţi să ne târâm atât. De fapt nu trăim trei vârste ci trei vieţi: alunecăm în fiecare dintre cele trei stadii, avem trei naşteri succesive…
        Observă un bătrân evocându-şi tinereţea, eforturile chinuitoare pe care le face; e atât de departe… Cum să crezi că mai vorbeşte despre el şi nu despre un altul? Când a fost pus la zid tânărul Debray? Datele se încurcă puţin; ce importanţă are? Bătrânul Debray doreşte să doarmă. Să joace biliard, să bea rom. E foarte posibil să ajungem aici. Când evocăm tinereţea, ar trebui să începem ca budiştii, cu formula: ‘într-o viaţă anterioară…’. Până la zece ani, îmi amintesc doar foarte vag cine am fost. Amintiri confuze: am întâmplări, dar nu gânduri, sentimente, trăiri propriu-zise, conştiinţa acelui băieţel pentru ce era. Amintirile nu mi se par par ale mele. S-ar putea să fie mai trist decât credem.
        (De aceea e ridicolă ideea de ‘crimă imprescriptibilă’, şi juriştii vechi îşi dăduseră seama, atunci când au prescris crima după 20 de ani. Prinzi un asasin ajuns la bătrâneţe, îl aduci victorios în faţa justiţiei: dar el nu mai e acelaşi. Condamni un tip care s-a născut din nou. Crezi că în micile lui cruzimi îl recunoşti: dar nu mai e el. Iar condamnarea unui bătrân, nu mă interesează ce nazist sau asasin bătrân, e pură barbarie umană şi nu foloseşte decît răzbunării unei societăţi oarbe şi a familiilor inepte; tribalism recesiv. – De fapt singura problemă a moralei e: să te răzbuni sau nu? Şi există doar două tipuri de morală umană posibilă.)
        Cum să uiţi momentul când te-au pus la zid, cu o banderolă la ochi, şi au simulat că te împuşcă? Asemenea cruzimi se făceau şi în Rusia, erau distracţia soldaţilor şi prin aşa ceva a trecut şi Dostoievski când a fost închis, a descris-o ca pe o oroare. Cum să uiţi asta?
        Ei bine, uiţi asta. O relatezi detaşat. Evident – de vreme ce nu mai eşti chiar tu acolo.

        Cred că aveam vreo 10 ani când am văzut un film care m-a impresionat pentru întreaga viaţă. Ieri, găsindu-l ca prin farmec undeva, l-am revăzut. Catastrofă. Nimic, nimic din farmec, din pertinenţă, din forţă. Filmul e sufocant de simplist şi chiar prost. L-am oprit, neputând crede că e acelaşi.
        Uluială; prostraţie. Cine suntem?
        Aureola amintirii nu are nimic de-a face cu vreo realitate, şi gata. Eroare: să scotoceşti prin memorie. Nu ştiu de ce revedem locurile copilăriei, oamenii, prietenii, imaginile de atunci. Casele sunt mai mici, străzile sunt mai înguste, lumina mai puţin strălucitoare… O să regretăm, asta e tot, pentru totdeauna.

Reclame