Che Guevara. nuanţă pentru un portret

       Prea bine, să vorbim puţin de ‘Che Guevara’, această marcă de tricouri…
        Un număr de date şi reflecţii simple, pentru a nu ne pierde cu totul minţile în fierbinţeala argumentării.

       A trecut ceva timp. Se epuizează, de-acum, şi cărţile-discredit care fac din Che un criminal comunist, o figură tenebros patologică, după cum se epuizaseră şi cele care-l făceau un martir revoluţionar, simbolul contracultural al rebeliunii universale, idolul tinerilor. Acum, puţin calm. După balansul pendulului istoric în ambele direcţii, s-ar putea exersa puţin calm analitic. Ce a fost, totuşi, acest tip.
        Acuza sau calomnia curentă în ce-l priveşte, construită în anii 1990-2000 de micul asalt revizionist, post-comunist, al istoriografiei conservatoare americane îndeosebi, sună în mare aşa: nu e un erou, nu e un revoluţionar şi nu trebuie să fie nicidecum un simbol pentru tineri, decât dacă aceştia sunt ignoranţi sau iresponsabili, căci omul acesta a ucis semeni (contradicţia e inexistentă, dar nu asta importă acum). 105 sau 144 de victime ale lui Che, împuşcate, se spune, de el sau de plutoane de execuţie iniţiate de el, la zid, sunt menţionate. Apoi, numerele au început să crească în dezbateri ‘istorice’, pendulând între 105 şi 14.000, până la delir.

teeshirt
        Plasarea, inserarea lui Che Guevara, prin articole sumare, pe site-uri net etc., printre criminalii şi ‘monştrii istoriei’ (Hitler, Stalin & Co.), autori de hecatombe cu zeci de milioane de victime, cu cele aprox. 144 de victime presupuse ale sale – este, s-o recunoaştem, o forţare semnificativă… Dacă cele 144 sunt de fapt 20, şi acelea cu sentinţe, sau 10, sau 2? Mister. Lăsaţi în imponderabil, totul şi contrariul său e posibil.
        S-ar putea crede, de asemenea, că aceste 144 de victime erau nişte Maniu sau Brătianu, victime exemplare cu un statut hieratic în faţa istoriei. Noi, în Est, am putea-o crede, fiindcă pentru noi e analogia cea mai la îndemână. Am putea crede că nicio altă revoluţie din lume nu i-ar fi împuşcat la rândul ei pe acei oameni pentru ce făcuseră, în exact acelaşi fel, prin sentinţe sumare absolut identice. Cuvântul ‘criminal’ lângă numele Che Guevara e posibil prin crearea acestui tip de echivoc moral. Or, aceştia, mulţi dintre ei, oameni capturaţi în primele ore ale revoluţiei, au fost printre cei mai mari criminali ai Cubei, care vânduseră – literalmente, trebuie să ne imaginăm: la bucată – întreaga ţară, devenită colonie-cazino a Americii, bordelul ei oficial pentru vacanţe şi weekend-uri, şi transformaseră o treime dintre femeile cubaneze, la propriu, în prostituate. Vei găsi mereu oameni care să condamne Cuba lui Fidel Castro, dar niciunul care să laude la schimb regimul care a existat acolo înainte. Cuba regimului Batista e o perioadă istorică devenită un fel de experiment antropologic, inventând un tip nou de economie, cea de sclavie colonială. Realmente nu existau alte slujbe, dacă voiai să trăieşti, decât cea de autostopist la plimbarea americană. Cel mai democratic regim şi tribunal din această lume i-ar fi condamnat, poate, fulgerător la moarte pe aceşti oameni, aşa cum toate ţările i-au condamnat pe nazişti după război în varii sentinţe militare etc.
        În ’59, când revoluţia cubaneză îl alungă pe Batista, pînă în iunie, între 200 şi 700 de oameni au fost prinşi şi executaţi. Nu disidenţi. Nu şefi de partide politice (nu existau, Batista era un dictator local clasic). Nu Brătianu, nu Maniu. Nu populaţia – care, sărăcită, era în mod entuziast pentru revoluţie. Nu ţărani, muncitori, studenţi, scriitori, burghezi, democraţi, oameni nevinovaţi. Nu e ca-n Est, orice analogie în minţile noastre cu ce s-a întâmplat aici este neavenită. Afacerişti corupţi, oficiali guvernamentali ai regimului Batista, probabil alături de multă pegră infracţională, de oameni, militari şi civili, cu sânge pe mâini care l-au apărat până în ultima clipă, colaboraţionişti veroşi notorii, inşi care torturaseră şi uciseseră oameni în închisori, reducând până atunci la tăcere orice voce a opoziţiei.

       Nu s-au luptat îngeri cu îngeri, în revoluţia cubaneză din 1959. Menţiunea e importantă. Nu s-a înlocuit un regim bun (democratic) cu unul rău (comunist), ci ciuma cu holera, tusea cu junghiul, şi asta face întregul echivoc şi deruta analizei oneste asupra aventurii.
        Să fim deci puţin pedanţi, pentru o clipă. Dintre aceşti aprox. 200 pomeniţi iniţial ca victime, executaţi în perioada care a urmat revoluţiei, se poate doar estima hazardat că toţi, unii dintre ei, foarte puţini sau niciunul – au fost împuşcaţi de Che personal în primele zile. Suntem în aproximativ şi nebulos. Dacă lucrul s-a făcut cu tribunal revoluţionar, cu sentinţă de curte marţială sau fără, restul subsumându-se amplificării şi vriei numerice naturale a oricărui fapt istoriografic în lipsa documentelor (Cuba rămâne un regim închis din care transpare doar legenda neagră). Literalmente, în afara unor fotografii (Che cu revolver) din care poţi compune articole misterioase de revistă, şi a unui narativ anecdotic, în genere provenit de la exilaţi din America, nu se ştie în chip practic ceva despre execuţia acelor oameni instrumentalizaţi şi pomeniţi recent pentru a compensa periculosul ‘mit Che Guevara’, nici cum anume sună sentinţele acestora date sub legea marţială, necum asupra statutului acestora de vinovaţi sau îngeri. Până atunci, în ipoteza în care am avea probe irefutabile, care vor veni într-un sens sau în altul, ştim ceva neîndoielnic: că execuţia liberă, arbitrară, aşadar asasinatul, nu e execuţie revoluţionară (în timpul revoluţiilor legile se suspendă, prim lucru elementar învăţat în jurisprudenţa modernă), că execuţia revoluţionară la rândul ei nu e sentinţă de curte marţială, care presupune tribunal militar etc., şi că 140 de persoane, vinovate sau nu, victime sau călăi, nu sunt zeci sau sute de milioane. Analogia cu Stalin, Hitler etc. este una propriu-zis obscenă. Un minim scrupul obligă la prudenţă, nu suntem în metaforă şi literatură, iar materia nu îndeamnă la visare.
        Când ieşi din simplism, respingi ispita poveştii morale cu final edificator.

che-sartre-beauvoir

De ce omul de reflecţie apare în continuare frapant de jalnic, în faţa omului de acţiune – ultimul, degajat, aproape statuar, aprinzându-i primului o Cohiba? Ceva curaj a avut şi Sartre, a văzut câteva lucruri în viaţă, a evadat de două ori din stalag, până să fie eliberat, probabil la intervenţia lui Drieu, a trăit Ocupaţia etc. Dar cei din stânga par prea evident doi rătăciţi abulici, două stârpituri ghemuite, amestecate inexplicabil în viaţă.

       Che era de asemenea plicticos, trebuie adăugat. Nu i-a ieşit mai nimic, după revoluţia lui. A fost un ministru nul, undeva între nul şi catastrofal, iar el ştia asta. A iniţiat experimente economice şi de guvernare cel mult comice, şi era cât pe ce să provoace o foamete. Oamenii îl iubeau dar, prin spatele lui, clătinau din cap dezolaţi. Cu nimic nu avusese succes sub raport practic (în afara, poate, a profesiei de medic), şi asta-l măcina pe dinăuntru. O tipă, franţuzoaică din Argentina, Marcela Iacub, a scos recent o carte în care spune că Che a plecat de la putere, să iniţieze ‘revoluţiile’ lui în Africa şi America de Sud, pentru că nu se mai putea suporta ca ratat (Le Che, à mort, ed. Robert Laffont, 2017). Sub raport existenţial se simţea un ratat. Psihologizare romanţioasă? Poate. Dar analiza e interesantă şi merită reflectată, explicând în parte de ce un om, caz aproape unic în istorie de la Sylla şi Cincinnatus încoace, renunţă de bunăvoie la Putere. Lucid, Che era un ins destul de tulburat, măcinat de angoasă. În mai toate fotografiile apare senin sau euforic. Era trist şi angoasat. În discursurile publice, în peroraţia de la ONU, apare înflăcărat. Era timid. Nu era Castro, un pragmatic înfierbântat cu o ideaţie plată. Puterea îl plictisea, îl deruta, îl stânjenea mai ales. În copilărie a fost un ‘tocilar’ cuminte, juca şah în turnee locale, îl interesau matematica şi ingineria. Apoi a scris un manual pentru revoluţionarii de gherilă… Ajuns la putere, s-a oprit. Ce mai faci, după ce dai mat regelui advers? Nu ştia să folosească banii, palatele, femeile care roiau, fotoliile pluşate, şalupele de pescuit, tot ce constituia micile comodităţi ale puterii. Iacub spune că nici ţigările de foi nu-i plăceau atât de mult pe cât o arată iconografia, urma un fel de modă cubană. Era un băiat simplu din Argentina care a ‘făcut’ continentul pe motocicletă, plin de vaselină din cap până-n picioare fiindcă vehiculul se strica mereu, mâncând pe sponci şi visând să facă în această viaţă măcar o faptă semnificativă.

       Un bemol despre Putere.
        Nu, ea nu este la fel pentru toată lumea. Motivaţiile şi exerciţiul ei nu sunt similare pentru orice personaj de sub reflectoare.
        Ştiu că, în vulgată, reprezentarea este, abrupt, una de tipul: putere = bani, privilegii. Pentru simplificare. Motivaţia puterii trebuie să fie desigur ajungerea la borcanul cu miere al vieţii, procurarea de comoditate existenţială. Insul generic nu înţelege sincer din ce alt motiv ar aspira cineva la ea, dacă nu pentru a se înstări, a se aşeza mai confortabil în viaţă, el şi urmaşii lui, a se căpătui, în sumă. De ce credinţa aceasta medievală dar cu rădăcini milenare subzistă în vulgată, nu importă acum.
        Dar nu toţi au obţinut, ca Hitler, milioane din drepturile de autor pentru Mein Kampf, îmbogăţindu-şi familia, schimbând limuzine şi case de vacanţă. La moartea lui Stalin – criminal la o paritate incontestabilă -, acesta nu avea decât pătura de pe el, celebra ‘pătură militară’ grosieră cu care l-au găsit. Nu i s-au descoperit 3 datcha, vile estivale, familia lui n-a fost îmbogăţită. Nici lui Lenin nu i se cunoaşte vreo căpătuire. Faptul că oricum n-aveau nevoie de bani, fiind la putere şi având deci ‘de toate’ – explicaţie livrată curent – nu e o raţiune suficientă. Avere înseamnă posibilitatea de a lăsa moştenire, de a avea nu doar posesiunea ci şi proprietatea lucrului material, care presupune cu el un raport economic. Există puzderie de miliardari care donează mereu, anunţând în baluri caritabile construirea câte unei noi aripi de spital. Îndemnaţi însă, dacă tot iubesc umanitatea până la aspiraţia la sfinţenie, să-şi păstreze un venit minimal şi să-şi doneze întreaga avere, lipsindu-i astfel pe urmaşi de ea, pălesc… Problema moştenirii, deci a proprietăţii, este fundamentală şi defineşte un raport economic real. Avere există unde există moştenire – restul sunt împrumuturi sau capriciu. Simpla idee, deci, că te afli la putere şi totuşi nu ai o motivaţie cuantificabilă este atât de stupefiantă pentru conştiinţa comună, aşa de candid derutantă până în ziua de astăzi, încât împinge deseori judecata asupra obiectului istoric într-o aporie metodologică şi critică. Toate ipotezele sunt deschise pentru a-i explica pe aceşti eroi non-sibariţi – complexe psihologice, tulburare mintală etc. Pentru a clarifica, astfel, figurile istorice atrase de unicul afrodisiac al puterii şi de dorinţa de a ‘face istorie’, deci de idealuri confuze fără un conţinut concret, comentatorii istorici recurg adesea la un inventar moralist de tip teologic, cu terminologie ‘demonologică’, mobilizând disocieri simple: aceştia sunt ‘demoni’, ei încarnează ‘Răul’ în istorie, luptă împotriva ‘Binelui’ etc., întocmai ca în naraţiunile minunate ale copilăriei.
        Nici Che nu s-a îmbogăţit până la moartea lui la 39 de ani, nici familia sa nu a rămas cu devize şi proprietăţi prin insule.

       E atipic. Moare totuşi la 39, după ce a părăsit cu adevărat puterea. Nu lăfăindu-se în party-uri, ci rozând, murdar de pământ, dintr-un sandviş în mijlocul junglei, înconjurat de câţiva rătăciţi.
       Măcar să-i acorzi că e o figură atipică în regim altruist. Că nu e vreun monstru, nu doar dintre cei evocaţi, dar dintre monştrii de azi tăind capete, aruncând în aer, ucigând copii etc. Să fii onest. Nu e atât de greu. Să faci un pas alături de morală, de moralină, de simplism, încercând să înţelegi. Ajunsese la apogeu. Putea să stea liniştit în Cuba şi să fumeze din ţigările lui de foi, îmbătrânind pe canapelele puterii. Ca atâţia alţi aparatcici. Dar a plecat ca un buimac pe drumuri, întorcându-se în lumea reală, încercând să facă… în fapt, ce contează ce? Întorcându-se în lumea reală, acolo unde creşte iarba, un beţiv vomită, o femeie ţipă după ajutor la colţul străzii, un copil vinde ziare, în lumea de sub simţuri, cu drumuri prăfoase şi lungi şi absurde. Să nu respecţi măcar asta, că a renunţat la tot pentru o idee şi pentru nu ştiu ce acord autentic cu sine – trebuie să te situezi un pic cam jos pe scara evoluţiei. Să încerci să răstorni, să denaturezi, să maculezi un portret, totuşi, poate ridicol în ordine omenească, dar îndeajuns de rar pe lumea asta – trebuie să fie ceva adânc şi iremediabil stricat acolo, cu tine.
        Există o dorinţă profundă în auditoriu de a fi minţit, îmbrobodit, umilit. Asta corespunde cine ştie cărui spirit de epocă. Când nu mai ai forţa de a crede în cineva, de a te proiecta în idealul încarnat – idealul stupid şi aiurea încarnat -, vrei ca acesta să fie sever umilit, denigrat, ucis în efigie, pentru ca odată cu el să-ţi fie ucisă şi remuşcarea. Există o alianţă finală a ticăloşilor cu foştii idealişti; ultimii au nevoie de calomnie, specialitatea celor dintâi. Toţi ne întoarcem împotriva figurilor pe care le-am iubit, din dorinţa de a ne camufla abdicarea. Numim asta maturizare. Procedăm mai departe. Avem nevoie să credem cele mai rele lucruri despre ceea ce ne-a putut însufleţi în viaţă, ca să nu ne vedem ratarea. Uscăciunea aceea, severitatea aia plată de pe dinăuntru. Proiecţia negativă e minciuna noastră de supravieţuire, de pe palierul unde am căzut, îngeri fără pene.
        Având – acum – de făcut lucruri importante, de dat telefoane.

Reclame