detalii

___________________________________________________________________

carol

Carol (2015) 4-etoiles
Războiul s-a terminat, economia şi-a revenit, e calm în America patriarhală a anilor ’50. Amor lesbian între o tipă clasică din marea burghezie, cu un mariaj ratat, şi o fată preocupată de fotografie. Tihnit, subiectiv, destul de pudic, câteva linii despre siderare, sublim, admiraţie. Un ritm aşezat, imagine picturală, confort hibernal pe un subton melancolic de Anna Karenina, o intensitate emoţională a tristeţii. Chinul reflexiv al unor oameni pentru a fi fericiţi.

_______________

hateful-eight

The hateful eight (2015) 3-etoiles
Dacă treci peste obsesia calofilă a imaginii, o unitate ternă de acţiune, dialogurile forţate în ‘coolness’ şi în duritate căutată anti-PC, arteziene de sânge, peste nostalgia lui Tarantino pentru experienţa cinematică, 70 mm şi celelalte – pentru cine poate aştepta 2 ore 48 (uşurat că nu are versiunea 3,07), e un film.

_______________

irrational-man

Irrational man (2015) 1-etoile
Apolog pueril, munte de clişee stupefiante despre cărţi, idei, filozofie, literatură şi ‘viaţă’. Te gândeşti că Allen ar putea să renunţe la a-şi mai scrie scenariile şi să rămână la regie. După Match point, down went everything.

_______________

revenant

The revenant (2015) 3-etoiles
Un scenariu de jumătate de pagină; pesemne următorul Oscar pentru imagine, actor principal etc.

_______________

TheMartian

The Martian (2015)

Robinson astronautic, cu cei 4 ani pe Marte. Abundenţă de glume geek care nu dedramatizează nimic, muzică aiurea, regie palidă, actorii fac ce vor, scenariu inegal, senzaţie globală de stranietate şi lucru încropit, final american. Sincerely boring.

_______________

birdman

Birdman (2014) 4-etoiles
Un actor has-been al filmelor cu supereroi părăseşte idolatria hollywoodiană a box office-ului pentru a monta pe Broadway o piesă de teatru căreia îi subsumează întreaga existenţă. Tur de forţă tehnic, într-un plan-secvenţă aparent care înlănţuie scenele. Conflict clasic între actor şi realitate (cine eşti când joci, pentru cine), extins tangenţial la o satiră minoră a star-sistemului şi a naturii efemere a celebrităţii (entertainment, mass media), care ar încarna o pierdere a esenţei artei. Totul e un pretext pentru teatralizarea excesivă, a vieţii, a familiei, a sensului artei. Michael Keaton – fost ‘Batman’ el însuşi – înlănţuie proiecţia halucinatorie a ‘superputerilor’ (zborul, obiectele comandate să se mişte etc.), în dialogul cu demonul interior dezabuzat. Scriitură perfectă, tablouri şi scene asociate modular, regie neinvazivă, pe ritm febril, sufocant; o forţă de spectacol existenţial.

_______________

Nightcrawler

Nightcrawler (2014) 3-etoiles
Dacă personajul principal n-ar fi fost un freak şablonizat, filmul ar fi putut explora uşor o altă dimensiune. Actorul a slăbit 20-30 de kilograme, s-a emaciat, a exersat priviri fixe şi tonalităţi egal-metalice ale vocii. Regia a pierdut din adâncime alegând modelul simplist al patologiei: un psihorigid devenit psihopat. Rezultatul, aceeaşi capcană moralistă în care regizorii cad sau intră singuri pentru siguranţă – conotarea, sermonizarea, ideologia. În film: amoralismul media, dependenţa de crimă şi sânge a publicului voyeur, patologia ‘bargaining power’ şi instrumentalizarea ‘rating-oriented’, crima ca potenţial erotic etc., refrenul ştiut. Ar fi putut merge mult mai departe. Sistematic, tropismul moralist – care simplifică lucrurile, e adevărat – interferează cu faptul de artă, anulându-l plat, cu un dos de palmă.

_______________

For-Those-in-Peril

For those in peril (2013) 4-etoiles
Explorare a doliului ca imposibilitate.

_______________

Nymphomaniac-vol-1

Nymphomaniac: vol. I (2013)
Fie eram într-o dispoziţie inadecvată, fie am văzut cel mai plicticos von Trier. Probabil calculul său a fost că ajunge să vorbeşti detaliat şi neîntrerupt despre sex, pentru a nu fi plictisitor. Cum se vede că e cineva vechi.

_______________

The-Monuments-Men

The monuments men (2014)
Un comando de experţi în artă e trimis de Roosevelt pentru a salva din Europa eliberată obiectele de artă furate de nazişti. Scris cu picioarele, imagine oarecare, conclav de staruri subreprezentate, nu contează. În materie de veracitate istorică, însă, lucrurile au stat un pic diferit. După moartea lui Roosevelt, Truman le cere experţilor să pună mâna pe cât mai multe dintre operele de artă confiscate de nazişti, înaintea ruşilor. O competiţie a prăzii de război se naşte. Nicio intenţie de a le restitui europenilor sau proprietarilor, în bună parte evrei, de la care fuseseră furate, cum afirmă filmul: trebuiau să ajungă în muzeele americane. Abia după război, în urma unor proteste şi-a unui manifest al experţilor europeni, americanii, călcându-şi pe inimă, restituie totul, sau aproape. Atitudinea lor iniţială nu fusese alta decât a naziştilor: potrivit vechilor reguli ale războiului, confişti întreaga artă aflată pe traseul trupelor proprii. Început ca o fabulă-comedioară clasică cu eroi sentimentali îmbarcaţi într-un desant al dreptăţii, filmul, rânced şi cu o ideologie de anii ’50, are apoi câteva momente. Câteva. Momente.

_______________

Wrong cops

Wrong cops (2013) 
Meteor absurd care începe bine, nu duce nicăieri şi e despre nimic.

_______________

The eagle

The eagle (2011)
Poveste aparent simplă şi cheap, peplum cu reabilitarea fictivă a onoarei Legiunii a IX-a romane, dispărută în pădurile Britaniei, a unui tată prin fiu şi a unui stăpân prin sclavul său. Imersie fără retroproiecţii anacronice, dezvăluind, strat cu strat, carnaţia unei lumi obscure. Misiunea recuperării obiectului fetiş al onoarei – acvila de luptă -, clişeu psihanalitic abandonat, are ceva improbabil. Violenţa cotidiană, extrem de lentă şi rutinieră, a culturilor militariste e scoasă de sub unghiul spectacularului, sub care codurile ‘action’ o prezentau, pentru a o coborî în calmul impasibil al firescului: actorii sunt plictisiţi când taie o beregată, aproape cască retezând câte un braţ. O poveste în care nu există o femeie, fără măcar un sărut, era ceva suficient de îndrăzneţ, deja. Finalul împotmoleşte naraţiunea. Un soi de film trimis pentru a pregăti un altul, necunoscut, care poate să nu mai vină.

_______________

The book thief (2013)
Simplism infantil într-un torent de tuşe groase. Niciun cuvânt, imagine sau dialog care să nu fie proiecţie morală anacronică şi clişeu. E vizibil însă, subtil, un debut al filmelor de război cu germanii buni. Va urma probabil ceva cu bombardamentul Dresdei, apoi, treptat, nuanţele şi relativizările viitoare. La Hollywood, o imperceptibilă oboseală de binarism, pe care Bret Easton Ellis a numit-o post-Empire.

_______________

Only lovers left alive (2013)
După epuizarea, în actualitate, a potenţialului erotic cu care era asociat, te întrebi de ce tropul ‘vampirismului’ a rămas în cultura pop. Ideea de proscris, de identitate paria? Singurătatea? Regie briliantă, a lentorii hipnotice. Muzică psihedelică în decor vintage. Scenariu slab, sub-scris, fără poveste; trebuie să-ţi imaginezi o secvenţă cu încetinitorul derulată la infinit, pe o muzică tip Velvet Underground la ralenti. Asocierea între ‘nemurirea’ vampirului şi posteritatea scriitorilor e un pic grosieră, la fel ca numele personajelor, Adam şi Eve; aluziile culturale, pretenţioase, când nu direct stupide, ca şi rezumatele ecolo-hipster despre mersul lumii, sau Tangerul ca loc al stranietăţii şi anistoriei viitoare. Nu scriptul, însă, în care golurile sunt mai importante decât plinul, e relevant. În film nu se întâmplă nimic şi aproape că el însuşi e despre nimic, dacă n-ar fi balansul hipnotic al camerei şi plutirea personajelor sub paloarea Lunii, într-un Ev contemporan întunecat. De o graţie sumbră, filmul nu e o poveste ci o atmosferă, un doliu secret, imersie tăcută în întuneric şi în istoria noastră stinsă, un bal al fantomelor căruia-i asociem fără chef, dar hotărât, vieţile noastre.

_______________

The Armstrong lie (2013)
După criterii de naraţiune, continuitate, plan, durată (cu o jumătate de oră prea lung etc.), nu e unul dintre cele mai izbutite documentare. Neglijent şi aproape prost făcut, lucrul are totuşi importanţă zero. Pentru un kantian, de pildă, e devastator: de ce minte un agent raţional, de ce perseverează convingător, de ce admite la sfârşit adevărul şi nu e convingător spunându-l, şi în sfârşit, a cui victimă e, pentru a şti ale cui victime suntem toţi. Faptul că aşa ceva n-ar fi putut surveni într-o altă epocă ne apare evident. E nevoie de cineva care înţelege primatul emoţiei şi, fără cuvinte mari, nefericirea. Un tip care a pornit din pragul morţii pentru a-şi însăila o pseudo-existenţă de figură romantică în imbecila lume a sportului, aşa cum ceilalţi o cereau de la el, ilustrează povestea umanului dincolo de demnitate şi autonomie. Aproape de sfârşit îţi vine să opreşti filmul; te întrebi ce dumnezeu facem aici. Acest documentar simplu nu e pentru inimi candide, şi m-am răzgândit în privinţa kantienilor; e în afara categoriilor morale.

_______________

Philomena (2013) 
O dramă uşoară cu Judi Dench, căreia îi asociezi inevitabil scenele din Iris (2001). Scenariu bun pe o regie fadă, imagine academică, fără surprize; melodramă sentimentală în stilul actual, în care la sfârşit reiese că toţi sunt îndreptăţiţi să facă ce-au făcut, şi în general nevinovaţi. Ficţiunile deterministe – nimeni nu poartă o vină pentru ce i se întâmplă pe lume – sunt tot mai dese. Semn bun, în scurtă vreme nu vom mai întâlni printre contemporani niciun vinovat. Filmul se salvează prin nu ştiu ce inocenţă a simplităţii, aiurită, vulnerabilă, ataşantă.

_______________

Dallas Buyers Club (2013)
Un hetero practicant de rodeo se îmbolnăveşte de sida, într-un timp când se credea că numai homosexualii o pot avea, şi află o manieră de tratament alternativă. Final sec, început sec, dozaje strânse, fulguranţe de imagine, cadre şi tăieturi austere. Derutant, trist, relativ consistent.

_______________

Wanda (1970) .
Aş fi vrut (pentru S.) să iubesc filmul. Din păcate, în afara ideii de vag pionierat kino-pravda nu e nimic de spus în el. Nu poţi contempla prea mult un televizor alb-negru doar pentru că a fost o inovaţie tehnologică în vremea lui. Se prea poate; muzeele există pentru asta. Arta conservată include generos opere care au reprezentat un avans formal pentru timpul lor, dar nu pot rezista din cauza vidului de fond. Obsolescenţa e o realitate. Filmul e dărâmător de plicticos, scenariul vid, unghii se înfig în carne, pereţi se strâng vizibil…; e întrucâtva ameţitor. Pentru Lukàcs, opera de ficţiune nu e niciodată decât expresia evoluţiei conştiinţei dureroase în epocă. Tinzi să fii de acord.

_______________

In the fog (2012)
Era o după-amiază mohorâtă, mi s-a propus un film. L-am văzut. Derulat aproape numai din planuri-secvenţă, alternând rar cu planuri fixe, pentru adâncime. Poveste simplă, răscolitor-absurdă, pe scurt rusă. După-amiaza, mohorâtă.

_______________

Borgman (2013)
Thriller din dispozitivul coşmardesc suprarealist nordic, paroxism al angoasei şi tensiunii, un soi de nihilism demonic; ambiţie estetică a cadrajului. Hiperinteresant, inclasabil.

_______________

The wolf of Wall Street (2013)
Trei ore de nimic cu multă şampanie.

_______________

Short Term 12 (2013)
Plin de clişee şi moralină, pe turnanta mater dolorosa luată de filmul american în ultimul deceniu, compensat, pentru efectul de real, cu naturalism european şi filmatul ‘din mână’; debilitate pe linie.

_______________

Blue Jasmine (2013)
Când Woody Allen nu face un film vesel, alege o victimă şi revarsă asupra ei toată dezolarea lumii. Cu regia centrată pe eroină, o dezabuzată alcoolică din marea burghezie newyorkeză care pierde totul din cauza unui soţ intrat în escrocherii financiare, A. urmăreşte voyeurist o viaţă care nu-şi mai revine, o tinereţe care s-a ofilit, planuri şi redresări imposibile, ca şi când nu s-ar putea împiedica să filmeze zbaterea unui condamnat. E ceva şi despre societatea americană, un plan social, dar n-are nicio importanţă, lui W.A. nu-i reuşesc juxtapunerile sociale. Sumă de patologii devastatoare, pe un scenariu strâns şi o regie a minima; flashback-uri înlănţuite într-o tensiune învăluitoare. Un film fără ieşire, straniu, eliptic, un pic tulburător.

_______________

La vie d’Adèle – chapitres 1 & 2
3 ore. Te aştepţi la 3 ore de suferinţă: sunt 3 ore de pasiune. Lucru bizar, e şi un film de clasă. Marxismul remarcă aici, în fond homosexualitatea nu e importantă, ca de altfel nici feminismul etc. Importantă e perspectiva claselor. În film, lupta dintre stridiile de la masa bogaţilor şi spaghetti, mâncarea săracilor; între clasa celor cultivaţi, privilegiaţi să primească din copilărie o pedagogie adecvată, şi prolo-ul care ştie din artă că există un pictor Picasso. Dacă burghezii acceptă fără probleme homosexualitatea, ba chiar sunt clasa care, alături de aristocraţie, a promovat-o dintotdeauna în istorie, proletarul fie o respinge, fie spune că e perfect nesemnificativă. Ideea marxistă ar fi că, în fond, o legătură homo e la fel de nefericită ca una hetero, şi că nu e niciun motiv să facem caz. Nu aceasta e adevărata transgresiune şi interdicţie. Vreţi să fiţi cool, fetelor? Încercaţi sărăcia… Linia marxizantă a filmului reuşeşte să transpară, până la urmă, prin ţesătura micului senzaţionalism societal burghez al temei interdicţiei morale a homosexualităţii etc. Fiindcă ai fi putut jura că e un film despre două lesbiene… Cu subtilitate, regizorul o lasă treptat în urmă. Hiperrealism. Patos naturalist. Autenticitate smulsă din oboseală (până la 100 de duble…). Actriţele sunt splendide, e mult de când n-am mai văzut un asemenea joc. Iar reprezentarea dorinţei, a lentorii şi disperării ei, e copleşitoare. Suferi pentru Adèle, care vrea pur şi simplu să fie cu cineva, să se întoarcă în seara aia cu cineva acasă. Poţi căuta în film multiple cezuri: între cultură şi natură, între burj şi prolo etc. Dar Adèle e mai ales despre universalitatea eşecului. Despre tragedie, despre implacabil, despre paradoxul exigenţei fidelităţii care ajunge să distrugă o legătură autentică. Aproape o capodoperă. Foarte puţine scene plicticoase. Dialogurile, schematice puţin. Despre artă se spun banalităţi rudimentare. Tăieturile de la montaj sunt prea ostentative. Dar oricine înţelege, văzând filmul, chiar dacă a pierdut ultimul deceniu din viaţă într-o comă vegetativă, că paradigma cinema-ului nu mai e aceeaşi. Şi va dori să vadă, de acum, ceva un pic diferit. Perspectiva ‘documentaristă’ a câştigat. Problema e: so what. De câte ori apare un film real mă gândesc la L.Ş. Lui i-ar fi plăcut Adèle. De ce ‘perseverăm în fiinţă’, dacă nu pentru apariţia câte unui film nou, a unui amantlâc, a unei cărţi, a unui eveniment, pentru surprize şi catastrofe remarcabile.

_______________

La grande bellezza (2013)

La recomandarea unui necunoscut. Jocuri calofile cu imaginea, unghiuri plonjate din macara până îţi rănesc ochii, anamneză şi fantasmă, dar convingătoare şi coerente narativ. Poveste nulă, emoţie moderată. Cele mai reuşite scene de petrecere, mult peste orice Gatsby, vag geriatrice. Roma indolentă şi nocturnă, nu cea turistică a lui Woody Allen, spiritul decadent al Romei opulente, delirante, triste. Oameni din marea burghezie şi din aristocraţia declasată, de o urâţenie translucidă, care au făcut saltul civilizaţional la asortarea batistei din buzunarul de la piept cu cămaşa, nu cu cravata, dar asta nu le mai spune nimic. Străzi pustii, imposibile, glauques. Genul de artă surf care schimbă suprafeţe pentru a aluneca pe ele.

_______________

The fugitive kind (1959)

Vocile lor sunt vocile umbrei, Brando, Tennessee Williams. Vin dintr-un trecut – anii ’50 – în care revizionismul noilor generaţii tăia adânc în conştiinţa celor vechi, care avuseseră totuşi, aşezată, o lume, câştigaseră un război şi întemeiaseră solide unităţi de clan numite familii. Trama acelei lumi e făcută numai din personaje de crepuscul. Toate regretă ceva, toate vor să plece cât mai departe, şi toate rămân. Un impas şi o euforie a distrugerii, ca în mai toate piesele lui W.

_______________

Looper (2012)

Când îţi întâlneşti în viitor propriile versiuni întinerite. SF, pentru a preciza. La bază o idee interesantă de scenariu, reconstituirea unui viitor care n-a avut loc încă, aporie rezolvată plat prin crimă etc.

_______________

Holy motors (2012)

Pentru amatorii de fantasy cu pretenţii de artă şi cu intenţii de moralizare socială. Dar nu există fantasy cu pretenţii de artă şi cu intenţii de moralizare socială. Un bogat se amuză să se deghizeze în tot felul de personaje baroce, nu e clar dacă din spleen artistc, remuşcare sau sadism umanitar. Cât pe ce să fie un film, cu alt regizor, alt scenarist, alt final (unul, oricare) şi pesemne alt public.

_______________

4:44, last day on Earth (2011)

Memento mori calm, într-un ocean de filme despre apocalips. Puţine clişee; puţină emoţie, de asemenea.

_______________

Twixt (2011)

Unitate de timp şi de loc a plictiselii.

_______________

War and peace (1967)

O epopee cu multe scene de război şi intrigi, pentru cei care au ratat cartea lui Tolstoi şi vor să rateze şi ecranizarea (7 ore). Interioare somptuoase, totuşi; suflet rus.

_______________

Beasts of the Southern Wild (2012)

Din când în când, burghezul e trist că există pe lume inegalităţi, mahalale şi slum-uri. Remuşcarea se precizează îndeosebi în apropierea sărbătorilor. În acele momente, care pot fi prelungite până la ore, el idealizează ‘omul simplu’, la care observă puritatea calităţilor universale pe care le vede pălind în el. Specialist în cinema-ul burghez-boem de penitenţă, categoria sărăcie-ecologie, Festivalul Sundance promovează sistematic filme-pansament pentru salvarea sufletului său. Acesta e printre cele mai simple. O secvenţă recurentă cu bestii funambuleşti invadând în fantasmă teritorii şi fiinţe colective, imagine a răului indistinct, salvează estetic cam un minut din nulitatea calină a filmului.