Cioran. câteva neînţelegeri

       Uluit, vag dezgustat de eroarea inexplicabilă a lui X, care a putut spune într-un interviu că Cioran a trăit în Franţa din leafa Simonei Boué… Mi se pare că insanitatea e deja relativ răspândită.
       Factual. Cioran a trăit, pe rând: foarte sărac, sărac şi relativ decent. A trăit din expediente, în perioada grea, din burse, din micile drepturi de autor pentru cărţi, din publicarea de articole, din traduceri sub pseudonim din engleză în franceză, la tot felul de cărticele şi broşuri, vreme de 25 de ani. Până în ’70, când cărţile încep să-i aducă un oarecare venit mai considerabil. Acesta era interesul lui practic pentru limba engleză. E vizibil, dacă vrei să cauţi puţin, din Caiete şi din scrisori. Ideea că nu a câştigat bani decât un an, la Braşov, e aiuritoare. A încercat să intre în Cercetare (blocat de Goldmann), a lucrat ca redactor de carte şi îngrijitor de ediţii (La Plon, cred) vreun an şi ceva (două tipuri de slujbe fără orar fix şi unde poţi lucra de acasă). Semna la răstimpuri articole şi prefeţe (ultimele se plăteau bine), Paulhan îi cerea constant texte pentru La Nouvelle revue française. Frecventa saloane literare, îşi făcea relaţii de supravieţuire. Chiria pe care o plătea era, cu propriile spuse, ‘ridicolă’, o chirie îngheţată vreme de 3 decenii: 300 de franci (o carte costa 100), sumă sub-modică pe care şi-o putea permite paritar cu Simone şi care, asigurându-i un statut de ins liber, a fost omeneşte salvarea lui. Şi apoi exista ajutorul propriu-zis al statului francez, un stat social, care nu te lăsa fără felurite mici indemnizaţii lunare de subzistenţă (ele veneau, ca şi azi, de la Primăria cioran-1000oraşului, pe baza certificatului de rezident pe care ţi-l înnoiai anual). Dar supravieţuia din cât avea. Era o vreme, trebuie adăugat, când se putea trăi în Franţa din mai nimic şi când scriitorii săraci vegetau romantic în hoteluri, înainte de a-şi zbura creierii. Se îmbrăca uneori de la piaţa de vechituri şi avea în casă mobile din împletituri de răchită, cu sertare pe care le trăgeai afară prinzând de o buclă din sfoară, iar pe pereţi câteva desene şi acuarele, dăruite de Michaux. O existenţă spartană, ca într-o cabană de munte. Totul pentru a-şi păstra independenţa şi libertatea la Paris, ceea ce pentru el însemna, concret, ‘să nu fii sclavul nimănui’. A mers astfel până în anii ’70, când e ‘descoperit’, tradus şi când, pentru scriitori, începe un respiro în remuneraţii şi tiraj. (Perioada, a unei neaşteptate audienţe ideale pentru literatură în Occident, e una despre care Martin Amis spune că n-o să se mai întoarcă niciodată.) Să crezi că un spirit de orgoliul lui C. ar fi acceptat să fie întreţinut de o femeie, şi asta să poată trece în biografia lui, înseamnă să fii de o inexplicabilă rea-credinţă sau să-ţi fi pierdut pentru o clipă minţile.

       Emisă prima oară de Friedgard Schulte, afirmaţia e acum aproape acreditată. Deşi ea o dă limpede cu titlu de ipoteză – ‘bănuiesc că’, ‘îmi închipui că’ – şi într-o cheie cripto-feministă bizară, genul de articulare narativă cu balans compensator în care Simone, necunoscuta, e ridicată pentru a fi coborât el. E explicabilă doar în cheie psihologică minoră, ca vinovăţie postumă a ‘rivalei’ Schulte resimţită pentru Simone. Desigur oamenii vor să te vadă căzut, să-şi închipuie cele mai patetice lucruri despre tine, când au să-şi liniştească mediocritatea de bilanţ. El afirma adesea că a trăit ‘ca parazit’ la Paris, fără profesie. Asta a sporit neînţelegerea. A nu avea o slujbă normată, cu orar, pe de o parte, şi a nu avea deloc venituri nu sunt lucruri echivalente, e uimitor s-o aminteşti. Să-i reproşezi prin retorsiune o reflecţie cioran-tablegenerală, făcută nominalist şi metaforic pentru a descrie o alegere de existenţă, folosindu-te de ambivalenţa de sens, mi se pare un procedeu de un gust îndoielnic, de neexplicat.
        În interviul cu Norbert Dodille, Simone o admite de altfel, cu modestie: ‘nu [i-am fost] indispensabilă. Fără mine, Cioran s-ar fi descurcat la fel de bine’ (Lectures de Cioran, Paris, L’Harmattan, 1997). Cioran e cel care, în 1947, îi găseşte, prin Lupasco, un post de profă de liceu în Orléans, la 2 ore de Paris. A doua oară, prin acelaşi, la un liceu de băieţi din Versailles. Locuinţa din rue de l’Odéon o găseşte tot el, printr-o misită. Tot el casa de vacanţă de la Dieppe (o cămăruţă îmbunătăţită cu o mică platformă sub acoperiş, dar în fine, ceva pe malul Atlanticului). Tot el procura vacanţele: în provincie (Dieppe şi Nantes, câte o lună sau mai mult în fiecare an), în Spania (şi într-o Ibiza fără turişti), în Italia, Anglia, Germania, Austria, Grecia etc. (A avut invitaţii destul de importante şi în America, dar refuza obstinat să ia avionul pe o asemenea distanţă.) Ajuta enorm, trimitea ani de-a rândul pachete în ţară, la două luni odată, pentru fratele său, cu haine, provizii etc. Oricât de puţin alimentat, avea un cont bancar normal la Société Générale unde i se vărsau drepturile de autor, mai ales pentru
traducerile din Germania etc. Pentru cineva foarte puţin deprins cu amenajările practice ale vieţii, nu e tocmai insignifiant. În epoca în care tot ce rămâne din tine sunt fragmente de Wikipedia, iar personalitatea, amestec de fapt divers şi detaliu infamant, e descrisă sistematic ca un fel de atentat la discreţie şi inteligenţă, Ciorentreean nu a lăsat în urmă precizările necesare (de altfel, pe ce temă…). Dar cei care-i supravieţuiesc autorului au datoria să vegheze.
        Nimic bun nu i-a venit lui Cioran din partea originilor sale.

       De ce nu poţi fugi de România? De ce nici statutul de apatrid nu te pune la adăpost de recuperări şi afabulaţii? Nici scrisul în altă limbă, nici renunţarea la tot? Ce probe ar mai trebui să dăm? O ţară nu e o placentă eternă sau o boală ruşinoasă. Te întrebi de ce de acolo îţi vin cele mai mari lovituri, şi ce blestem e acela în care, mai devreme sau mai târziu, ţara te va face să regreţi că vii din ea.

Reclame