clevetire

        Anecdota cunoscută îl descrie pe Schopenhauer luând masa zilnic, în micul lui restaurant de predilecţie din Frankfurt, executând de fiecare dată gestul ritual. La început depune pe masă o bancnotă mare; către sfârşit, o împătureşte la loc şi o repune în buzunar. Repetat mereu, gestul stârneşte după o vreme curiozitatea prietenilor. Ei bine, îi lămureşte el, mi-am dorit tot timpul să ofer bancnota asta cuiva care, pe durata unei mese, ar reuşi să nu spună niciun cuvânt rău despre cineva.
        Desigur, poză; dar nu e doar poză. Exerciţiul poate fi încercat şi azi, fără teamă, e o metodă infailibilă de a-ţi păstra întotdeauna banii. Fenomen curios, asocierea deglutiţiei cu demolarea semenilor. Şi perfect real, parcă ar adăuga un condiment secret prânzului. Trebuie să-şi aibă rădăcinile în atavismul nostru abia poleit. Ne plac peşterile – venim de acolo; ne place focul, carnea care sfârâie deasupra. Masa trebuie să fi fost mereu un moment de triumf pentru hoardă, de coeziune imposibilă pe timpul zilei. Unui gest fizic de sfâşiere a cărnii îi corespunde cel, simbolic, al înfigerii caninilor în semenul absent. Pe timpul unei mese animate devine imediat vizibilă ispita de a afla amănunte infamante (ochii care se aprind subit!), de a răspândi mici indiscreţii, de a aproba portrete sângeroase. Vorbitul de rău nu e decât o modalitate de a sfârteca şi înghiţi, o masticaţie alegorică.
        Şi momentul celălalt, de tăcere jenată. Ai început să bei. Soarele e de mult după orizont. Te pregăteşti să înfrunţi persistenta senzaţie de vid a restului zilei.

Reclame