codurile vulgarităţii

        Codurile vulgarităţii occidentale (ar trebui însă precizat, americane mai ales): provocarea, insolenţa impudică, ameninţările competitive, atacurile ad hominem, denumirea respectului ‘fals respect’, a decenţei ‘falsă decenţă’, a rezervei şi ruşinii banale ‘pudibonderie’, a modestiei ‘ipocrizie’, isteria, injuria, deriva huliganică, aroganţa, subminarea ironiei, a bunătăţii calme, a discreţiei, amabilităţii, amenităţii.
       Nu prea sunt lucruri de rigoare în Est. Îmi amintesc că primele lucruri care ne-au displăcut din Vest au fost chiar astea. Iubeam acest Vest american şi americanizat. Eram oricând gata să le trecem cu vederea. Cu toate astea, vedeam că un atlet din partea asta de lume nu se bucură vulgar de o victorie, agitând pumnii, prăbuşindu-se în genunchi şi făcând gesturi ‘in your face’, de gorilă care îşi loveşte teritorial pieptul. Simţeam acolo o vagă disimetrie culturală. Preferam, hotărât lucru, Europa…
       Au plecat foarte departe în vulgaritate, în agresivitatea inutilă, care cade în gol. Cu toţii, cred. Codurile vulgarităţii au fost imitate. Duc ‘mâna la inimă’, ca beţivii, când ascultă imnul (cred că francezii sunt ultimii care se mai abţin de la această incredibilă probă de vulgaritate venită de peste Ocean) în ceremonialul public sobru (uneori, chiar oficialităţi statale). Sportivii sărută steagul, se pun în genunchi în faţa lui, închinându-se şi apoi alergând transpiraţi cu el pe spate în chip de prosop. Ostentaţia ţaţei, care trebuie să arate ceea ce simte, manifestă în victorie sau ceremonial fără discreţia de a menaja adversarul, a făcut irupţie în codul public, nu ştiu cum, de nicăieri.
       Stăpânirea de sine e în codul european de o mie de ani, reiterată după ritualul public grec şi roman.
       E drept că aşa ceva vine după un război. Acest amplificator al modestiei.