copilărie

        Nu aveam în grădină decât arbori, iarbă, alei şi flori. Nimic organizat. Vara, crengile merilor se aplecau până la pământ. Tot cireşul putea fi golit fără să te urci în el, doar întinzând mâna. Nu cred că mă înşel: cireşe atât de bune nu mai există. Merii, vişinii, nucul imens, tufele de agrişe şi zmeură, fragii, socul împletit de-a lungul gardului, apoi florile şi arbuştii, iarba pe care o lăsam să crească înaltă, până cădea din propria greutate. Vara întindeam o pătură şi câteva perne, stăteam până seara, adormind în soare cu o carte îndoită, ascultând muzica lină venind dinspre ferestrele deschise ale verandei, uitând de noi. Cândva. Spre a fi mai precis, niciodată.

Reclame