‘corupţia’ ca sub-temă

       Circumspecţie la detaşamentele virtuţii şi aşarnarea anti-‘corupţie’ – acestea sunt în întregime ideile dreptei (dialectica purităţii şi impurului).
       Sloganuri din Valahia de azi pot fi transferate fără probleme în 1938, iar cele din ’38, legionare, translate azi. Un pic de atenţie la puritate, ‘hoţie’ generală şi ochi daţi peste cap, asta nu e niciodată o idee bună în politică. Avem tradiţii vechi aici.
       (I. Sava l-a întrebat odată pe H.-R.P. – fusese şocul Jurnalului lui Sebastian – dacă în anii ’30 ar fi fost legionar. A răspuns că nu ştie: ‘Observaţi totuşi că-n anii ’80 n-am fost comunist’. Nu era deloc acelaşi lucru…, dar a răspuns cum a putut la o întrebare atât de tulburătoare. Fiindcă întrebările cu ‘dacă’, pe care le respingem pe plan logic, sunt în fapt cele mai pertinente psihologic. Ceva din probitatea lor te răscoleşte. Cine eşti? Prin anii ’30, ai fi fost oare cu Hitler? Cu legionarii, cu liberalii, cu comuniştii, spre cine ai fi înclinat, cu firea de azi, în contextul acela? Întrebarea îi tulbură destul pe cei cu obsesia moralistă în politică. Legionarii aveau aproape exclusiv un discurs împotriva ‘hoţiei’ clasei politice, şi atrăgeau extraordinar.)
       Stânga nu e interesată de ‘corupţie’ niciodată, e o sub-temă, o obsesie a dreptei (prelungire a societăţilor aristocrate de axiologie şi morală religioasă). Corupţia e neinteresantă fiindcă e, istoric, epifenomen şi e individuală (corupţie ‘sistemică’ e un nonsens, corupţia în sistem e fatală, deci e o chestiune de proporţii şi supraveghere). În spatele fiecărui fascism există o obsesie anticorupţie (de moravuri, de civilizaţie, de sânge etc.), e grund-ul fiecărui politician-chirurg care extirpă cangrene imaginare dar nu are o viziune istorică.
       Apoi, discursul declinist al anticorupţiei te scuteşte de program, de structură de idei. Habar n-ai cine eşti şi ce vrei să faci. Eşti doar un pur care ajunge la putere, are în mână mătura şi făraşul şi va vedea apoi: o acoperire pentru amatorism, improvizaţie şi compromiterea viitorului imediat. Nu ai structură de subversiune şi nu pregăteşti o emancipare pentru toţi.
       Dacă am ‘învăţat’ ceva din trecut – idee comică… -, e că cel mai rău program politic e acela care afirmă: lăsaţi-o baltă cu ideologiile, cu dreapta şi stânga (azi, cu globalişti şi suveranişti, conservatori şi radicali), hai să curăţăm grajdurile lui Augias. – Acolo e moartea.

       Teme obsedant de dreapta: corupţia, siguranţa, suveranismul, ‘prostia’, ‘omul potrivit la locul potrivit’ etc. Pe scurt, tot ce învinovăţeşte particularul şi mântuie generalul, tot ce copleşeşte individul şi scapă sistemul. Sunt în general temele structurii Proprietăţii.
       – stupiditatea – sub-temă de filistin. Mai degrabă o dramă cumplită pentru cei atinşi (insuficienţă mintală patologică) şi pentru familiile lor, nu are nimic amuzant. Stupiditatea inteligenţei – non-temă, sclifoseală pentru comedioare în minor.
       – corupţia: nu e un rău sau un bine în sine, naiv. Corupţia e rea individual dacă sistemul e bun şi este bună, absolut bună, salvatoare dacă sistemul e deficitar. Importantă e starea şi legitimitatea sistemului.
       Norman M. îşi aminteşte că, în deportarea în Transnistria, o parte din familia lui a putut să scape numai pentru că micul soldat român era corupt. Puteai obţine, contra unei sume sau a unei bijuterii, o aspirină, câteva lemne de foc, haine, lucruri elementare. Era o făptură cazonă clasic brutală, de o absurditate constantă; dar abordabilă; armura lui morală îngăduia o fisură. Dacă ar fi fost conduse de germani şi minunata lor etică a muncii, evreii ar fi murit aproape toţi acolo. Lagărele din Transnistria nu au fost Auschwitz, nu au trăit în falsa etică kantiană a corectitudinii de aparat fixată în mintea soldatului german cu sentimentul datoriei. Drept care, într-un sistem intrinsec toxic, paradoxul e că numai corupţia a putut asigura viaţa.
       (E ce ni s-a întâmplat înainte de 1989, cu mica corupţie de supravieţuire – medici, aprovizionare elementară, slujbe etc. – sau francezilor sub Ocupaţie, când procurau prin contrabandă totul, de la alimente la acte, într-o reţea paralelă a corupţiei instalate.)
       Corupţia nu e în sine problematică decât ca etică individuală. E o eternă obsesie moralistă doar a celor de dreapta. Colectiv, ea dă totdeauna în vileag un sistem îndoielnic, iar nu nişte ‘corupţi’ care ar face sistem. (Nu există ‘corupţie de sistem’, ‘la vârful sistemului’, generalizată’ şi celelalte naivităţi tenebroase, ci un sistem descompuns care produce doar reactiv corupţie.) Inversiunea cauzelor e comică. Corupţia e eliberare ilicită a individului de constrângerile colective, nu invers.
       Atacă sistemul, dacă ai de criticat ceva. Nu te împiedica în minor. Nu râde de ‘prostia’ funcţionarilor şi a inşilor în general, nu ‘da în vileag’ asemeni unui ziarist, nu ‘denunţa’ năuc corupţia indivizilor. Nu eşti preot, în confesionalul tău nu e nimeni. Uită-te de ce toate astea au fost posibile, ce vădesc ele, ce spun despre sistem, despre legitimitatea şi soliditatea lui. Şi în general fugi de moralism, el transformă orice problemă într-un oftat duios. Evreul era încarnarea ‘corupţiei’. Corupea tot, corupea rasa, sângele, arta, societatea… Corupţia îţi aminteşte că acolo unde domină un raport social perfect corect – domneşte moartea. Abia zonele de ‘bending the law’, fisura, hiatul, fanta asigură posibilul umanităţii. Nu trebuie ‘stârpită’ corupţia, ci limitată din sistem. Un Auschwitz condus de bieţi valahi, de tipi din Orient în genere, nu ar fi fost poate azi o catastrofă paradigmatică a umanităţii. Asta spune totuşi ceva, dacă nu eşti total cinic. În disimetria socială a răului, boala e cumplită dar vag mai sănătoasă decât moartea… Ideea nu e de ce nu primeşte gardianul german mită, ci de ce naiba am ajuns într-un Auschwitz.
       Temă vastă, beneficiile insului failibil, remarcate de Pascal: ‘nu vă daţi seama de pericolele sănătăţii şi avantajele bolii’.
       Lasă că atunci când Occidentul vrea să facă praf un guvern din Lumea a Doua ca neconvenabil, îl atacă la corupţie (oamenii lor sunt corupţi, oamenii noştri sunt oamenii noştri). Niciun guvern din Prima lume nu e atacat la corupţie, niciodată, tema moralistă e pentru secunzi. Gore Vidal a observat-o de mult, dar e o tactică de geopolitică ultra-rodată, nu mai produce aproape niciun căscat şi niciun zâmbet.
       Bizare timpuri să fii în viaţă.