Crăciun în Rusia (Tr. Capote)

       ‘Reporter: Spuneţi-mi despre cel mai oribil Crăciun pe care l-aţi petrecut.
       Capote: Cel mai rău Crăciun pe care l-am petrecut vreodată, de fapt una dintre cele mai rele experienţe din viaţa mea în orice caz, a fost în Rusia. În Leningrad. Era incredibil de frig: puteai să mergi pe stradă, să te aşezi pe jos şi să ţi se facă o apendectomie şi să nu simţi nimic. Novocainizat în permanenţă. Şi într-o noapte era Ajunul Crăciunului. Un om care e profesor la Universitatea din Leningrad m-a sunat şi a zis că ar vrea să mă scoată la cină în oraş. Am luat-o amândoi pe jos de la hotel până la restaurant – s-a dovedit că erau vreo trei mile – şi când am ajuns acolo abia dacă mai puteam să mă mişc. Aşa că el a comandat un fel de vodcă specială cu piper roşu în ea. E o băutură caldă şi trebuie s-o dai pe gât într-o singură înghiţitură mare şi te face să-ţi recapeţi respiraţia. Cânta o orchestră groaznică printre nişte palmieri uscaţi – un pian, o vioară şi ceva interpretând „Good night ladies” e ultimul lucru de care-mi mai aduc aminte. Fiindcă deodată vodca asta m-a lovit, exact cum mi-ar fi lipit cineva o mască cu eter pe faţă. Deşi am rămas conştient, nu-mi amintesc nimic de la acel moment încolo. S-ar părea că am luat amândoi cina, şi apoi m-a dus la un club de noapte de pe malul apei unde se dansa nu ştiu ce dans rusesc nebunesc de Crăciun. Îmi recăpătam cunoştinţa din când în când şi vedeam câte o siluetă groaznică, un uriaş murdar şi bărbos dansând pe acolo. În acest timp eu beam coniac rusesc, care e ceva ce nu există nicăieri altundeva în lume. Profesorul ăsta, săracul, m-a dus înapoi la hotel şi, când am ajuns în camera mea, nu mai ştiu cum am uitat ferestrele deschise. A doua zi nu mi-am recăpătat cunoştinţa deloc. Şi nu-ţi vine nicio cameristă în încăpere; trebuie să te ridici şi să strigi ‘Foc’ până să apară cineva lângă tine. Au trecut o zi şi o noapte. A doua zi m-am trezit şi n-am ştiut unde sunt: toată încăperea era plină de zăpadă. Patul, podeaua, scaunele – zăpada continuase să viscolească în cameră. M-am ridicat din pat şi am încercat să găsesc uşa, dar în clipa următoare a fost întuneric. Când mi-am recăpătat iar cunoştinţa, era în toiul nopţii şi eu mă târam prăbuşit prin zăpada şi zloata asta. Până la urmă am stat 2 zile şi jumătate în acea cameră doar recăpătându-mi şi pierzându-mi iarăşi cunoştinţa, până când am reuşit să ies. Există o femeie, o intendentă la capătul coridorului, în fiecare hotel din Rusia şi m-am îndreptat spre ea ca un om al cavernelor – acoperit de zăpadă, zăpada revărsându-se afară din dormitorul meu. Am stat în spital patru zile cu pneumonie şi mi-au spus că dacă n-aş fi fost aşa de îmbibat cu coniac rusesc acum aş fi fost mort.’ (Interviu cu Mary Cantwell, Mademoiselle, 1971, in Truman Capote, Conversations, University Press of Mississippi, 1987, pp. 182-183.)