cuplu

        În vertijul intim dintre doi inşi s-a interpus de ceva vreme o entitate bizară, ‘cuplul’. Înainte era vorba despre El şi Ea. Era simplu, cald şi stupid; funcţiona. Acum există un al treilea strecurat între ei. Imperativul e supravieţuirea Cuplului; nimeni nu mai vorbeşte despre altceva. Nu a noastră. Nu a afectului, a atracţiei, a adevărului intersubiectiv, ireductibil. Ci a unui terţ, aşezat între ei, care promite că-i uneşte.
        Terapeutul marital tratează cuplul. Nu amănunte precum iubirea, atracţia, sensul comun, care, dac-ai ajuns pe-acolo, îndeobşte s-au dus naibii. Ci abstracţiunea care nu e nici El, nici Ea, şi nici măcar un Noi limpede alcătuit din două individualităţi (intră acolo copii, prieteni, rude, timp, istorie, şi-un fel de nebuloasă îndatorire de serviciu existenţială). Cum merge cuplul lor? – Minunat. Au copii, bani, petrec, fac vacanţe, atâta doar că nu se mai iubesc, posibil se detestă, în genere sunt nefericiţi şi se surprind uneori plângând pe întuneric. Dar sunt un cuplu reuşit şi perfect funcţional. Sensul duratei cuplului nu e cuplul, ci durata.
        Ignor cine a inventat cuplul (bănuiesc, psihanaliza pop pe fondul şocului post-1960, când iubirea-pasiune trebuia înlocuită cu ceva). Dar parcă am fi putut găsi ceva mai acătării.

Reclame