curăţenie

       S-ar părea că tipii inteligenţi au o anumită indiferenţă faţă de mizerie. Trebuie să fie cu totul obsedaţi compulsiv ca să se ocupe de curăţenie. Sau de ordinea obiectelor. Nu-i interesează – ca atare, ăsta e un dezastru iminent. O parteneră de viaţă acceptând să deretice devine indispensabilă vieţii sociale, în cazul dificultăţii de a plăti vizita săptămânală a unei menajere. Chiar şi în acest caz, ordinea făcută pe biroul de lucru, unde domneşte după spusele lor un haos perfect coerent, e primită la fiecare episod cu o disperare intensă, vecină cu asfixia, cu deznădejdea neagră, cu sinuciderea.
       Obsesia curăţeniei e de asemenea o sociologie, fiindcă a fost mereu marca săracilor şi recursul lor moral în judecata comunitară. Semnul idelebil al unui troglodit social (‘rupt, dar curat’), compensând o lacună financiară, de reuşită, notorietate sau destin, a fost compulsia ordinii nobile. La fel ca bogatul, insul inteligent face o curăţenie moderată, plictisit ciclică, cu servi domestici; dă praful la câteva zile, strănută, oftează. Săracul, perifericul curăţă din disperare, singur şi maniacal. Pune în ordine tot ce n-are noimă şi ierarhie în univers, albeşte mizeria lumii, aseptizează, excomunică patogenul, ordonează haosul, face să strălucească obiectele. Blazonul comunităţilor tradiţionale sărace – pulsiunea curăţeniei (numită de F., nedelicat, nevroză obsesională şi fixaţie a stadiului anal), ordinea, hărnicia, cutuma, ritul – le e recurs moral şi onirism al respectabilităţii.
       Placiditatea dezordinii e o prelungire a inaderenţei la realitate, care pare să crească odată cu conştiinţa de ea.