decor

        Un deceniu după Revoluţie au răsărit doar case şi vile improvizate, de o urâţenie tristă, cu fuse de ghips la balustrade şi balcoane, construcţii mizerabiliste care rămân mărturie a fantasmelor noastre asiatice de civilizaţie. Avem acum şablonul casei ‘americane’ de serie, un soi de şură ridicată la scară, cu un acoperiş cât toate zilele, monument de urâţenie şi searbăd domestic realizat cu materiale scumpe, nul arhitectural, decorativ, cromatic – şi aş fi adăugat peisagistic, dacă ideea de grădină n-ar fi dispărut cu totul, catastrofă sufletească pentru care vom plăti. (Nemaivorbind de ideea coloristicii ‘vesele’, ţipător-infantile care era propusă pentru blocuri, transformarea vechilor griuri comuniste în pleonasme vizuale, a tusei în junghi. Estetica infantilului fusese soluţia alternativă a consumismului pentru comunism.)
        Un breviar simplu de decoraţiuni ar fi poate util. Aflaţi abia la a doua generaţie, nou-îmbogăţiţii sunt încă permeabili, dacă nu la estetică, cel puţin la epatare, la snobism, la dresajul civilizaţional de primă instanţă, ceva în genul ghidurilor de bune maniere. Mâine, nu vor mai asculta de nimic şi vor urâţi iremediabil oraşele. Sute şi mii de vile s-au ivit deja peste tot, grupate la periferiile urbane. Câteva noţiuni elementare ar fi importante, în faza asta dulce-sălbatică. Oamenii îşi aleg obiectele urmărind pliantele de reclamă ale magazinelor, fără niciun fel de noţiuni de compatibilitate, între culori, între materiale, fără a şti dacă lemnul merge cu marmura, verdele cu roşul, romburile cu viţa-de-vie, şi ce dumnezeu e acela vestibul… Simplu, subţire, ilustrat, limpede strucurat pe capitole (‘Pereţii’, ‘Uşile’, ‘Şemineul’, ‘Intrarea’, ‘Dormitoarele’, ‘Spaţiul grădinii’ etc.), de numai 20 de pagini, deci uşor de parcurs în două zile, micul manual de dimensiunile unui meniu de restaurant ar fi un cadou eficient. Fie şi aruncându-li-l gratis peste gard acestor oameni, în curţile lor betonate. Într-un deceniu s-ar salva vizual strada.

*

       Găsit un model de scară interioară într-un conac de ţară, vechi de 150 de ani. Un conac simplu dintr-un sat de şes, casa unui boier de ţară cu o moşie mică după standingul vremii. Sus, încăperi aerisite, uşi înguste şi înalte. În micul salon de la parter, cu o sofa şi câteva fotolii, se primea, se comenta presa, se ţineau agape muzical-literare. Fiecare element aşezat discret, totul la dimensiunea potrivită; nicio disproporţie sau stridenţă, linii simple. Asemănarea cu scările caselor americane din Sud era frapantă.
        Casele noilor bogaţi de azi. Scările sunt oblice; de la intrare, o diagonală îţi taie privirea. Intrarea – meschină. Regula pare să fie: toate vilele sunt mari, iar tot ce e înăuntru lor e mic. Încăperi mici şi holuri minuscule; spaţiu labirintic; dormitoarele sunt cuburi turtite în care încape doar patul şi te zgâieşti la peretele din faţă. Zero spaţii unde s-ar putea roti câteva perechi în dans, deşi suprafaţa e în general imensă. Compartimentare de submarin. Ideea generală a ‘vilelor’ pare să fie reproducerea fostelor apartamente de bloc, aşezate acum unul peste celălalt. Scara spre etaj e copia celei de bloc. Grădina din spate e un ‘spaţiu verde’, ceva cu iarbă, câteva pietroaie mari şi brazi. Despre forme şi culori, mai bine tăcerea.

Reclame