democraţie română: în falsitate

        Onfray: ‘Dacă faci o sociologie a Franţei şi o sociologie a Parlamentului, cele două sociologii nu coincid. Unde sunt muncitorii, unde sunt oamenii modeşti? Unde sunt săracii? Nu sunt în Adunarea naţională, nu vezi şoferi de taxi ajungând acolo. Agricultorii, ţăranii modeşti nu pot ajunge acolo. Nu poţi să fii un deputat, un senator, fără să ai mijloace financiare, dialectică, retorică, partid, bani, oameni din infrastructură care te susţin. E o întreagă parte a Franţei care nu e reprezentată sociologic în Parlament. Şi apoi sunt cei care, ştiind că nu sunt reprezentaţi, văd că presupuşii reprezentanţi nu îi reprezintă’.
       M-a jenat de mult disimetria celor două sociologii, de teren şi de reprezentare. Mai ales într-o ţară în care ştii că 45% dintre oameni sunt ţărani, şi de la experimentul baroc ‘Ion Roată’, din sec. XIX, n-a mai călcat un ţăran simplu în parlament. E evident că se întâmplă ceva cu democraţia reprezentativă, dacă nu reprezintă pe cei reprezentabili. Sunt pături întregi de populaţii spectrale, clase şi populaţii-fantomă care pentru democraţie nu există. 45% dintre români nu există pentru parlamentul lor. Să adăugăm pauperii, clasele modeste. Sunt destul de buni pentru a vota, nu destul de buni pentru a se reprezenta; au astfel dreptul de a alege nu însă de a fi aleşi. Primiţi în serai sunt doar parveniţii – în sensul propriu, cei care se smulg din rândurile şi condiţia lor şi izbutesc social să parvină. Ce partid spune: Îmi recrutaţi, de mâine, în structuri locale, 60% ţărani, lucrători, funcţionari şi săraci? Există, astfel, în politică doar o clasă de mijloc-superioară, un rasism social natural, neajuns democratic despre care se tace adânc de trei decenii. E ca şi când ai avea în permanenţă, la putere, o Cameră a ‘lorzilor parveniţi’. Fractura din societate nu e înţeleasă cât timp se ignoră că 60-70% din societate e exclusă din contractul social.