dialog

        E greu să dialoghezi cu cineva care-ţi transmite: ‘ce spui e formidabil’ sau ‘ce spui e nul’. Sunt acelaşi tip de respingere. Nu am ce învăţa, nu-mi aduci nimic. Fă un efort: ‘sunt de acord cu asta, dar… a, b, c, d’ sau ‘nu sunt de acord, căci a, b, c…’. Sau măcar adaugă ceva, o poveste. Nu mă adormi pe picioare cu hiperbole sau demolări; ce sens poate să aibă, în viaţa asta, a spune că aderi sau respingi.
        Dialogul nu e un joc de tenis autist cu peretele, în care ţi se returnează convenabil fiecare minge, îţi găseşti grupul, aderi călduţ, îţi dai dreptate în grup şi fiecare se admiră în oglindă. E ceva rar. Nu e un comunitarism. Dialogul începe cu somaţia: Există, teoretic, şansa groaznică de a fi convins de adevărul inamicului meu. Dacă nu te admiţi ca vulnerabil, niciun dialog nu e posibil, e monolog, solilocviu, orice. Dialog înseamnă să ştii că ai putea claca. Adică un antisemit să admită că poate deveni, în urma dialogului, filosemit şi să se teamă în sinea lui de asta. Un evreu, că la sfârşit ar putea deveni antisemit el însuşi, şi să se înfricoşeze. Dialogul e spaimă, privit în prăpastie, pui în joc tot ce eşti şi tremuri din toate încheieturile. Măcar din plictiseală, dacă nu din silă, ideea dialogului ar fi să părăsim amândoi platforma personală şi, urcând, să ajungem în discuţie la ceva cu totul neaşteptat şi cel mai adesea insuportabil. Atunci e sigur că a avut loc un dialog, că s-a ivit un adevăr: când te-a izbit în frunte şi vezi că n-are legătură cu nimic cunoscut. E comic să numeşti cu vocabula ‘dialog’ conversaţiile, flecăreala, corespondenţa, racolajul, sentimentalismul, opiniile, lungul etalaj de monologuri şi evocări, toate clipele plăcute ale vieţii în care are loc un schimb de aer cald. Nu ştiu de când nu am mai întâlnit un dialog. De – cred – decenii. Când am asistat prima oară la unul, aproape copil, am fost fermecat. I-am văzut pe protagonişti şovăind, clătinându-se, fiecare pe punctul de a prelua argumentaţia celuilalt ca într-un dans al diavolului. Simţeam că e acolo ceva periculos şi abisal, de care, pe viitor, n-o să mai văd pe mulţi apropiindu-se. Şi aşa a fost, n-aveam să mai observ decât varietăţi englezeşti ale ‘dezbaterii’, duelul retoric a două monologuri de beton armat, cu arbitri şi public, în care cedezi aici, surâzi dincolo şi tragi cu ochiul la galerie, într-o gimnastică de saltimbanc.

Reclame