dictatura culturală a emoţiei

        Homo sentimentalis, categorie antropologică definită de Kundera. ‘Homo sentimentalis nu e o persoană care are sentimente (fiindcă de aşa ceva suntem toţi capabili), ci o persoană care erijează sentimentele în valoare’ (L’Immortalité). Un gen de valoare care câştigă în faţa raţiunii, sinceritatea lacrimală trece drept argument; sinceritatea trăirilor e luată drept pertinenţă a argumentelor. La fel ca în tribunale în momentul audierii unui martor, dacă eşti sincer rezultă că spui adevărul. Nimeni nu mai vede ipoteza că te poţi în mod sincer înşela. (Textul jurământului de martor ar trebui să fie ‘Jur să fiu sincer’ şi atât, iar nu ‘…să spun adevărul’, categorie a adecvării cu realitatea care nu-ţi aparţine, de care n-ai cum să ştii.)
        Rezultă în social o dictatură culturală a emoţiei. O formă de cruzime, de regres şi ferocitate, de barbarie camuflată în morală şi umanism. Cu cât ferocitatea e mai sigură undeva, cu atât lacrimalul e mai vizibil acolo. Ce lacrimi şi regrete erau în acuzarea inchizitorilor. Tone de ‘acţiuni caritabile’, de mobilizări publice de film indian maschează lipsa acţiunii sobre şi directe, sistemice, care să oprească scurt şi pentru totdeauna inechitatea flagrantă, mizeria. Peste tot unde domină lacrimalul, burghezul homo sentimentalis invocă o junglă melancolică cu sentiment vibrant şi raţionalitate a minima. Nu se poate face nimic, să ridicăm din umeri, însă într-un mod caritabil. Căpriorul e în continuare mâncat de leu; din când în când îi oblojim rănile, ştergându-ne o lacrimă. Nu preocupă niciodată principiul junglei. Sinceritatea alăturată moralei dă portretul ăsta al ferocităţii perfide, depline. Minor şi fad şi plictisitor.

Reclame