dispariţia bătrânilor

        Primul lucru care te frapează în filme e dispariţia bătrânilor. Înainte, toţi actorii erau – pe roluri strict identice – mai bătrâni cu 10-20 de ani decât azi: aventurierul, seducătorul, ingenua, gangsterul, poliţistul, omul de afaceri etc. Scenă dintr-un film al anilor ’80: în spatele unui somptuos birou de mahon, doi importanţi afacerişti discută un comision de bursă. Conduc două companii mari. Discuţia e foarte aplicată. Amândoi fumează trabuc stând picior peste picior, negociază abil, surâd, schimbă, cu un spirit alert, amabilităţi şi replici subtile. Înţelegându-se, ies finalmente încântaţi. Amândoi au peste 75 de ani.
        Într-un film de azi, scena e imposibilă. Nu poţi să-ţi imaginezi tipi exercitând o activitate, să zicem oarecum vii, la asemenea vârste. Nu e credibil. Rolurile pe care le-ar primi sunt cel mult de înţelepţi decrepiţi şi imobili, de bunici lăsaţi acasă cu nepoţii, de pacienţi întinşi pe un pat de spital ataşaţi la tuburi, sau de pensionari uitaţi în orăşele azil, unde aşteaptă telefoane nesperate. Imposibil să ţi-i închipui jucând ceva real, activ sau care are legătură cu vârtejul vieţii. Cu infime excepţii, după 60 de ani, rolurile de oameni însufleţiţi s-au încheiat.
        Şi atunci când nu vrea, un film îşi reflectă în detaliu epoca.

Reclame