drumul curios al elitei

        Drumul elitei spre sufocarea democraţiei. Într-o zi, vom fi poate întrebaţi cum s-au impus aceşti oameni – bizara, invocata ‘Elită’ -, cum a arătat tabloul sinoptic şi unde am fost când s-au întâmplat toate.
       – după anii ’70, mai degrabă treptat decât brutal, săracii nu mai beneficiază de un a priori favorabil în presă. Un muncitor din Vest putea trăi din retribuţie fără ca soţia lui să lucreze, făcea un concediu consistent, avea o maşină, bani pentru a doua şi începea o casă de vacanţă. La emisiunile tv era invitat să comenteze realitatea. Intelectualii îi surâdeau. Socotiți sarea pământului, preluaţi de cinematografie şi roman, văzuţi ca interesanți, în orice caz stimabili, respectul pentru proletari intră în declin și încep treptat să fie desconsiderați.
       – nu se ştie clar, cu exactitate, când orice ”popular” devine ”populist”. Nu mai există o determinare legitimă, democratică, răzbătând dinspre popor. Opinia populară e în sumă ceva de care trebuie să te ferești. Cu excepția momentelor când opinia populară ar coincide cu cea a elitei.
       – sufragiul universal nu mai e considerat un panaceu, ci e văzut ca producând, chiar, incompetență și aberație economică, pe care experții sunt chemați la răstimpuri, excedați, să le remedieze. Se crede că oamenii, lăsaţi liberi, ar vota să nu mai plătească taxe, să nu mai muncească, să omoare homosexuali, să stea acasă şi să le fie accesibile sexual prin viol toate femeile de pe stradă, o abolire a legilor şi linşarea elitelor. Prezumţia de ignoranţă, minorat mintal sau oligofrenie în polis e implicită, ca şi echivalarea continuă a masei cu gloata în mişcare.
       – democraţia nu mai e puterea majorităţii, ci protejarea umilă a celor care nu o au. B. Constant, Tocqueville, Stuart Mill devin prietenii tuturor, majorităţile nu mai sunt decât ‘tiranice’. Una dintre definiţiile paradigmatice – rămasă antologică – e cea de tip Cohn-Bendit: ‘democraţia este apărarea minorităţilor împotriva majorităţilor’. Adică definiţia pură a oligarhiei.
       – în 1991, Danemarca respinge prin vot popular, cu 51,7%, Tratatul de la Maastricht. Sunt puşi să voteze din nou. În 2000, resping trecerea la euro, cu 53,2%. Dar e acceptată de parlament. Irlanda se opune în 2001 tratatului de la Nisa (53,9%). Sunt puşi să voteze din nou. În 2003, Suedia respinge trecerea la euro (56,1%). Peste capetele votanţilor, e acceptată în parlament. În 2005, Franţa se opune constituţiei europene (54,9%). Votul e ignorat, parlamentul aprobă în şedinţă a camerelor reunite. În 2005 Olanda respinge şi ea acelaşi lucru, o Europă în întregime liberală. Procentul e 61,5. E acceptată în parlament. În 2008, Irlanda crede şi ea că e democratică şi votează împotriva Tratatului de la Lisabona, cu 53,2%. E pusă să voteze din nou. În 2015, Grecia respinge planul de ‘bailout’, cu 61,3%. Votul e ignorat. În 2016, Marea Britanie votează desprinderea de Uniunea Europeană (52%). Se cere alt referendum, şi apoi altul şi oricâte, până la un rezultat dezirabil. Alternativ, se propune acceptarea Brexit-ului, dar în variante asigurând legarea de Uniune, fără a fi formal înăuntru. Însăşi esenţa referendumurilor fusese superioritatea faţă de votul prin delegaţi, un corectiv al adunărilor de reprezentanți, actualizarea şi împrospătarea lor absolută: într-o democraţie, unicul deţinător al suveranităţii e poporul. În fiecare dintre aceste ţări raţionamentul a fost, cu toate astea: ‘Nu ați vrut această Europă. O veți avea totuși’. Votul devenea factual insignifiant. A fost, pentru prima oară, negarea frontală a democrației, într-o proporţie şi cu un tipar zdrobitoare. Popoarele au început să-şi spună: prea bine, votaţi atunci singuri ce vă doriţi, e inutil să ne chemaţi la vot. Absenteismul a devenit, în societăţile occidentale, cel mai mare partid.
       – limbajul general folosit de elite la adresa poporului devine mefient. Apoi, destul de curând, disprețuitor. Poporul este, în presă și la televiziune: incompetent, incult, rudimentar, abject, dezgustător. După ruptura britanicilor de o Uniune Europeană hiperliberală, în care își livrau soarta unor indivizi de nimeni aleși, în presă calificativele folosite în avalanșă la adresa poporului sunt, destul de repede: săraci, bătrâni, neinstruiți, stupizi.
       – câțiva propun ca rezultatul Brexit-lui să fie ignorat, precum în Franța. Presiunea opiniei publice face ca ideea să nu fie susținută.
       – raporturile elitei cu poporul devin raporturi de ură. Inversul anilor stângiști, ‘ura de clasă’ își schimbă vectorul: pleacă acum de sus în jos. Nu popoarele invidiază şi urăsc elitele, ci elitele au acum un dezgust desăvârşit pentru popor. Elitele şi burghezii urăsc din inimă clasele populare, considerate ca leneșe, beneficiare de subvenții și ajutoare, o povară a claselor avute, în esenţă un fel de retard istoric.
       – D. Trump, ins care nu strălucea prin subtilitate sau distincție dar era un produs pur al societății americane, este votat peste Ocean. Votul e considerat mai întâi invalid, apoi fraudat. Conivențe și conspirații cu puteri străine obținuseră ceea ce fusese de negândit: eșecul contracandidatului lui Trump, persoană de o competență superioară considerată deja câștigătoare după formalitatea votului. Posibilitatea ca americanii să fi votat cu adevărat cum au făcut-o nu e considerată nicio clipă serios în mass media dominantă. După 2 ani conspiraţia externă nu mai există, dar nivelul insultelor crește în discursul general. Votanții Trump sunt rasiști, suprematiști albi (termen prelevat dintr-o carantină de decenii), naziști. În cazul în care sunt nepolitizabili: primitivi, inferiori intelectual, pegră. ‘Alb’ devine, în orice frază, corelativul lexical al lui ‘rău’; la fel, majoritar etc.
       – o serie de scriitori, intelectuali, ziarişti occidentali, francezi mai ales (A. Finkielkraut, M. Houellebecq, M. Onfray, P. Bruckner etc.) încep să părăsească tabăra generică a elitei pentru a se apropia de cea a poporului. Sunt relativ repede numiți populiști, rasiști inconștienți, islamofobi, antieuropeni.
       – pe piață exista doar proiectul Europei liberale, globaliste, favorizând imigrația masivă din țări africane și islamice. Nicăieri societăţile nu sunt interogate.
       – intelectualii ”fracționiști” în raport cu media dominantă încep să aibă tiraje remarcabile, simultan cu interzicerea lor pe diverse posturi ale mediei oficiale: televiziuni publice, radiouri. De câteva ori pe an, lungi editoriale ad hominem deplâng declasarea lor din rândurile elitei conforme: ziariştii nu mai sunt ziarişti ci ‘polemişti’; intelectualii devin ”pseudointelectuali”.
       – în Europa și America, atacurile împotriva libertății de exprimare devin frontale.
       – în universitățile americane, contractul de titularizare pe post, tenure, care-ți asigura o relativă liniște până la pensionare, e pierdut din cauza unui cuvânt nepotrivit, a unei declarații ideologic interpretabile la televiziune, a unui tweet. Periodic, intelectualii majoritari trimit în presă articole de delimitare, din care rezultă totalul lor dezgust față de Trump. Precauțiile ”de situare” devin, trimestrial, semestrial, aproape obligatorii: în cercurile profesiei, este preferabil să se știe ”cum stai”.
       – la cursuri, elevii sau studenţii trebuie să fie uneori avertizați (trigger warnings) când urmeaza un mesaj ideologic deranjant. Profesorii tremură, îşi supraveghează gestica, întreabă dacă cineva se simte lezat. Sunt anulate în avalanșă invitații către conservatori, libertarieni, liberal-conservatori sau populiști care se înscriseseră să conferențieze. La Berkeley sunt proteste violente împotriva libertății de expresie, asociată direct cu libertatea de a fi nazist.
       – analogismul istoric devine schema trivială de gândire şi regula comentariului socio-politic. Opoziția la D. Trump este ”rezistență” (aluzie la Rezistența franceză), adversarul este suprematist alb (ca în vremurile Mișcării pentru drepturi civile a anilor ’60), toţi liderii ciudaţi sunt Hitler, oponenţii ideologici, sub diferite camuflaje, sunt naziști. Aşadar, suboameni (astfel, îi poţi nedreptăţi, îndepărta, anihila sau ucide, fără a te teme că ai ucis în aceştia un om sau că acţiunea ta de deratizare morală ar fi cea a unui ucigaş, căci ai îndepărtat un soi de animalitate pre-umană, de aberaţie bio-ideologică, o ruşine a genului uman. Istoric, dezumanizarea îţi dă aparatul teoretic şi mâna liberă pentru a ucide). Etichete alternative soft la nazism sunt ”peronism” etc., comentariul actualității devine un comentariu al trecutului, un trecut repetitiv peste care se pune mereu o hârtie indigo şi se copiază docil contururi; iată cât de evident seamănă ce e acum cu ceea ce a fost cândva; prezentul şi viitorul sunt un xerox al trecutului, xeroxul unui xerox. E numit Memorie, umanism, amintire, omagiu ceea ce era propagandă banală a ideologiei dominante.
       – virajul se petrece în lipsa unor partide de stânga pe scenă. Stânga sau dreapta, exclusiv liberale, oferă același program, cu diferențe minimale.
       – abandonând stânga cu romantismul ei ideatic, elitele se convertesc treptat la liberalism economic și capitalism; mai toate partidele sunt acelaşi partid şi susţin în linii esenţiale acelaşi lucru. Oricine considera că economia de piață nu e sfârșitul și încununarea istoriei putea fi calificat drept populist, suveranist sau chiar reacționar. După draperia societală, stânga socială – deci stânga reală – dispare. Nicăieri nu se mai aminteşte că democraţia e, simplu, regimul în care minoritatea acceptă înfrângerea.
       Structuri enorme, liberale, visau pacificator şi global, cu îndepărtarea ultimului adversar posibil.
       Lucrurile nu prevesteau deja nimic strălucitor.