emigrare

        Dacă eziţi să-ţi încurajezi urmaşii să se exileze, la perspectiva tristă ca propriii nepoţi să nu-ţi mai vorbească limba, dacă stai în cumpănă în privinţa şanselor istorice ale acestui loc, trebuie să mergi, pentru a delibera pe deplin raţional, într-o amiază frumoasă, în două locuri distincte.
        Mai întâi, într-o piaţă oarecare. Acolo poţi observa efigia insului generic, portretul pertinent şi onest al umanităţii celui mai mare număr. Observă cu atenţie oamenii: chipurile, hainele lor, gesturile; ascultă-le muzica, observă felul de a vorbi, de a gesticula, de a fi al acelei mulţimi. Întârzie puţin în atmosferă. Apoi calculează dacă peste patru generaţii urmaşii acelor oameni ar putea fi cu mult diferiţi. Dacă e vreo şansă să se întâmple o schimbare antropologică.
        Mai apoi, într-o clinică. Pe culoarele reci, soioase, observă aglomerările din faţa uşii unui cabinet. La un moment dat, uşa se deschide: o asistentă trece repede şi dispare pe altă uşă, cu nişte fişe în mână. Urmăreşte privirile oamenilor la vederea ei, aprinzându-se de speranţă şi prostraţie admirativă la vederea halatului alb, felul în care acei oameni se ridică în picioare şi se lipesc de perete, aproape strivindu-se unii pe alţii, înclinându-se în faţa autorităţii acelor supraoameni trecând, felul cum se târâie, imploră mut, se adună ciorchine în faţa acelor uşi, pentru a auzi mai târziu strigându-se nişte nume, nişte numere. Urmăreşte cu atenţie acel lucru, înfrângându-ţi senzaţia de vomă, lacrimile, disperarea pentru umanitate.
        În deplină cunoştinţă de cauză, cântărind totul, ia hotărârea.

Reclame