‘eseu’

        ‘Uneori aş vrea să consemnez ceea ce spun oamenii, mai degrabă decât să-i descriu. Dificultatea constă în aceea că spun atât de puţine lucruri’ (Virginia Woolf în jurnal).
        E una dintre cele mai adevărate mărturisiri de scriitor. Viaţa oamenilor întâlniţi zilnic e năclăită de o cleveteală a nimicului. Nu-ţi mai rămâne decât să-i descrii: ‘avea un pulover rulat pe gât, o voce neobişnuită’… Nu poţi să spui: ‘Era o fiinţă anostă, o făptură de prisos, al cărei rost necesar pe lume nu ţi-l puteai cu niciun chip îmagina contemplând-o’. Descrii resemnat puloverul.
        Te interesează naraţiunea, lumea.

        Despre eseu, cât se poate de onest. E prin natură suspect. Nu doar că ar fi inconsistent în sine, lungă însăilare fără inovaţie etc., reuşită sau mai aproximativă. Există o superioritate de esenţă a literaturii asupra eseului. Un eseu bun poate fi scris oricând şi de mediocri. Pentru un roman bun chiar îţi trebuie talent, viziune şi un ton. Inşi mediu cultivaţi, cărora nu le-au trebuit mai mult de 2-3 ani de bibliotecă pentru a avea o viziune generală asupra culturii şi a începe să scrie, cu vervă chiar, eseu, practică un fel de cameleonism cultural şi o maimuţărire a modelelor. Romanul nu-l poţi păcăli cu criteriul cantitativ. Eseistul adună, stivuieşte, se alcătuieşte din acumulări; scriitorul se naşte cu vocaţia aceea, scrie ca niciun altul fără să fi învăţat. Eseul e un artizanat, un fel de caligrafie – ani de zile ca să desăvârşeşti înflorituri. Dar fraza ta nu spune nimic, lumea e goală, sentimentele, fiinţa ta – nicăieri. Asimilarea, truda, ‘hărniciile goale’ de care vorbea N. cândva – sunt inutile, romanul ştii să-l scrii sau nu. Construieşti o întreagă lume, rotundă, perfectă – sau nu. ‘Buna şi cinstita proză’ rămâne testul limpede.
        Eseul e o capcană stranie, fiindcă ai viziunea generală, înţelegi lucruri… Îţi dă cea mai falsă perspectivă. Poţi păcăli pe toată lumea, scoţi două duzini de cărţi aplaudate, poţi fi celebrat – şi totuşi să fii în continuare nimeni, absolut şi definitiv nimeni, să nu fi propus nimic, s-o ştii dureros şi să suferi, fiindcă nu eşti lipsit total de intuiţia faptului… Un roman tot îl mai ‘ecranizează’ sau dramatizează cineva şi peste o mie de ani, dacă povestea – mai precis: lumea constituită de ea – ţine, e consistentă, se poate pune în diverse forme sau poate fi reprodusă liber. Dar ce faci cu o înşiruire de fraze goale din eseu, după nişte ani, scrise de un om de litere?…
        Îmi amintesc de cruzimea lui Duras despre Sartre (şi omul ăla chiar depăşise eseul, a avut idei reale, coerenţă, o rotunjime, o concatenaţie hegeliană, o viziune etc. – dar într-adevăr, nu a suferit pentru scriitura aia), către Pivot, în 1986:

        Pentru mine, există scriitori foarte, foarte celebri care nu au scris.
        – De pildă?
        – Sartre.
        – Sartre? Cum aşa?
        – Nu a scris.
        – Cum adică nu a scris?
        – Nu, pentru mine, nu a scris. Nu a cunoscut ce înseamnă să scrii.
        – ?…
        – A avut mereu, dacă vreţi, preocupări anexă, preocupări secunde, de mâna a doua. N-a înfruntat niciodată scriitura pură. E un moralist, Sartre. S-a epuizat tot timpul în lucruri care ţin de societate. Într-un fel de… da, de mediu al său, un mediu politic, literar. Dar nu e cineva despre care aş putea spune: a scris. Nici măcar nu mi-ar trece prin gând asta. (…) Vedeţi, nu e o judecată de valoare. Există oameni care cred că scriu… şi apoi oameni care scriu. E rar.

        Hm, te…
        S-o lăsăm baltă.

 

Reclame