‘etica responsabilităţii’

        E o confuzie cu etica responsabilităţii, se crede că e ceva ‘de bine’. Dimpotrivă…
       În distincţia ştiută a lui Max Weber în care acţiunea politică are două etici, etica de convingere şi etica de responsabilitate, etica de convingere înseamnă: nu tranzacţionez asupra principiilor mele indiferent de consecinţe. Etica de responsabilitate e: okay, mă adaptez, de pildă în funcţie de consecinţele actelor mele sau de realitate; sunt relativ, rezonabil, acomodant. Prima e a eroilor, a intransigenţilor, a celor care refuză compromisul, a activiştilor lui Dostoievski, a figurilor morale în genere şi figurează chiar asta: portretul etic integru; cealaltă, a… well, contabililor existenţei, a gestionarilor realului, a insului banal, imensă majoritate a contingentului uman. (Cuvântul ‘responsabilitate’ induce probabil în eroare, se crede că trimite la ceva moral. Sau e poate o confuzie cu principiul responsabilităţii, al lui Hans Jonas, din morala lui ecologistă.) Avem deci Don Quijote – vs. Sancho Panza. Luptători – acomodanţi. Răzvrătiţi – legalişti. Intellos critici – vs. organici. Etc. De pildă, în al Doilea război, cei din Rezistenţă, intransigenţi, erau în etica de convingere. Colaboraţioniştii sau acomodanţii, în etica de responsabilitate: dacă mă răzvrătesc mă arestează, îmi omoară copiii, au fost cazuri când a fost împuşcat tot satul pentru un răzvrătit, n-am dreptul să risc viaţa celorlalţi, constat că acţiunile au consecinţe, sunt responsabil şi faţă de cei din jur, de familia mea, de prieteni, de realitatea războiului, trebuie să mă adaptez, să supravieţuim făcând pactul… Dacă pornim ca eroi şi sfârşim contabili, acolo s-a insinuat cuminte proba realului, etica responsabilităţii. (Ceea ce nu e neapărat rău, suntem urmaşii survivalişti ai acelei umanităţi.)