expeditivul: pentru judecata expeditivă

        Sunt pentru judecăţile expeditive, pe alocuri. Judecăţile lente pierd din vedere cazul. Dacă stai 3 săptămâni să prezinte avocaţii cazul, nu mai înţelegi nimic. După 3 săptămâni, Hitler e nevinovat. Îi găseşti atenuante, o copilărie grea, îl bătea tatăl, mama i-a murit, a cunoscut mizeria, singur pe străzile Vienei, ba chiar a fost destul de curajos în război, a salvat pe nu ştiu cine. S-a terminat, scapă. Pe când, cu o judecată rapidă, spui: ‘Cine e, Hitler? Ăla care…? Condamnat’. Îţi ia 20 de secunde.
       (La procesul lui Ceauşescu era de deliberat 2 minute, nici nu trebuia să-ţi pierzi vremea cu ‘economia’ etc.: A, tu eşti ăla din cauza căruia au murit mii de femei, şi securistul stătea lângă ele pe patul de moarte, urlând să mărturisească cine le-a făcut avortul? La revedere. Nici nu apucau soldaţii să-şi cureţe arma. – Când aud că a fost nu ştiu ce ‘ruşine’ juridică acel proces… De parcă ar exista legi pe timpul unei revoluţii, suntem la un nivel de inocenţă realmente comic.)
       La sfârşitul unei judecăţi prea lungi, nici acuzatul nu mai ştie că e vinovat. Înainte mai avea remuşcări, înţelegea, uite, am făcut ceva rău – după, şi cu trecerea vremii, nici pomeneală. Ba chiar devin eroi, se admiră, îşi scriu memoriile, mai au un pic până să se creadă martiri. Timpul nu lucrează pentru luciditate. Şi să nu mai ştii tu cât de josnic eşti e mult mai grav decât să nu mai ştie alţii.
       Îţi aminteşti momentul acela, fugitiv în viaţă, când te credeai vinovat şi ţi-era ruşine de tine? Ţine de el cu ghearele şi cu dinţii. Ai ultima legătură cu tine însuţi.