fascist, nazist, rasist

        Mai întâi, argumente de tipul ‘X e fascist’ nu sunt interesante nu pentru că n-ar fi adevărate (poate fi într-adevăr fascist), ci pentru că sunt ad hominem, non-argumente – nu se referă la problemă ci la persoana care o expune. Dacă un fascist spune că afară plouă şi chiar plouă, nu poţi să spui: dar e fascist. Fiindcă e irelevant pentru problema ploii. Etichetele nu sunt interesante pentru că sunt plictisitoare. X poate fi într-adevăr un tip dezgustător, cu care m-aş feri să dau mâna şi căruia nu i-aş da fiica de soţie. Într-un regim de putere totală, m-ar tortura sau m-ar ucide sigur. Problema e însă dacă plouă sau nu. Orice alt argument e inept.

        Apoi, fascist, nazist, rasist – prin abuz de uzaj, aceştia sunt termeni care au alunecat treptat, azi, spre un vid de sens şi chiar un fel de batjocură. (La ele se răspunde, cred, într-un singur fel posibil.)
        Dacă Mussolini sau Hitler ne-ar vizita pentru o zi, lucrul sigur e că i-ar pufni râsul. Cei care sunt numiţi azi ‘fascişti’ ar fi pensionarii lor preferaţi pentru batalioanele de muncă şi lagărele de exterminare, în modul cel mai limpede duşmanii lor de esenţă: libertari, libertar-liberali, liberali, republicani, conservatori, socialişti, activişti ai libertăţii de exprimare, ai drepturilor femeii, evrei, homosexuali etc. În ultimul deceniu, discursul politic a pătruns, cu abuzul de sensuri, într-un câmp lingvistic frizând alienarea mintală. Trebuie rapid să ne debarasăm, iniţiind o cură austeră a substantivelor şi adjectivelor din perimetrul extremei drepte, ca şi al celei stângi de altfel (‘comunist’, ‘anarhist’, ‘bolşevic’, ‘maoist’, ‘castrist’ – ce mai înseamnă, în mod serios, aceste unităţi de vocabular din Cretacicul târziu?). Mania analogiei istorice trebuie să fie o tară mintală de activist. Să începem prin a folosi vocabulele astea, de o greutate istorică imensă, cu infinită parcimonie (de 4-5 ori într-o viaţă, şi la evidenţe flagrantissime), până nu vor ajunge să nu mai desemneze nimic.
        Suntem deja la un pas de a transforma ‘fascist’ într-un cuvânt pozitiv, o efigie a antieroului simpatic: un fel de individ maverick, misterios, de opoziţie, cool ca Patrick Bateman, disident, punk, refuznik şi up-to-date, pe scurt cineva fascinant care deranjează, spunând adevărul, establishment-ul, media ori opinia curentă… Mai avem un pic, dacă abuzăm, şi copiii îşi vor dori de ziua lor o uniformă brună sau vreo insignă strălucitoare cu cruce încârligată – într-atât toată lumea e rasistă, homofobă, sexistă, şovină, bigotă, şi nimic din poezia asta proastă nu mai înseamnă chiar nimic.

Reclame