filantropie, escapism, bunătate. iluzia rezistenţei culturale

        Filantropia nu e rea pentru că ar fi rea în sine. E minunat sentimentul de milă, e minunat să ajuţi. E rea fiindcă prelungeşte situaţia victimelor qua victime. Alegi o victimă – sărac, bolnav – şi o scoţi din sărăcie şi boală. E un lucru minunat, ea e salvată. Dar ajutorul tău – vorba lui Oscar Wilde – n-a făcut decât să prelungească situaţia de fapt. În loc să militezi pentru un sistem în care toate victimele să aibă acces la spitale şi să dispună de venituri pentru o viaţă decentă, tu salvezi unul sau câţiva. În felul ăsta, prelungeşti situaţia celorlalţi, care rămân majoritate victimară constantă, învestind-o în plus cu posibilul bunătăţii, al umanului. Făcându-l suportabil, prelungeşti insuportabilul. O societate bună nu e cea în care există donatori buni, suflet frumos, ci cea în care filantropicul ar fi fără obiect.
        Au existat colonişti buni în Africa. Foarte mulţi. Au deschis şcoli, spitale, misiuni, au hrănit şi iluminat empatic populaţia, şi după o viaţă şi-au lăsat oasele acolo, crezându-se sincer martiri. Ei au înţeles mai puţin că un colonist bun face şi mai mult rău decât unul autentic rău, că e un agent subtil al răului, fiindcă amână conştientizarea şi revolta autohtonilor. Prin bunătatea lui, prin excepţia micului său gest, un deznodământ clar al problemei a mai fost puţin amânat.
        Desigur că au existat şi destui nazişti cumsecade (ah, Jünger…, sunt convins că recita splendid din Goethe, în biroul de Kommandantur din Paris).
        Cât rău au făcut acestei ţări, înainte de ’89, cei care contribuiau la normalizarea lucrurilor. Cei mai răi, înainte de ’89, nu au fost activiştii, valeţii sau poliţia politică. Nici pomeneală; despre ei ştiai că sunt inamicul. Cei mai răi au fost aceia care – prin cărţi, prin idei, prin poeme, tablouri şi spectacole, prin construcţia de alveole existenţiale şi refugii simbolice – ne făceau tolerabil intolerabilul. Ei, foştii noştri eroi. (Să ne gândim doar câţi au pretins că ne oferă cadoul binelui oblativ, sacrificial al literaturii, al gândirii, al artei etc. în timpuri neprielnice. Ei îşi construiau o omenesc-prea-omenească sinecură existenţială în acele regimuri, prin arta lor eficientă, şi în acelaşi timp erau umbre cu înălţime etică; jucau pe două planuri şi înscriau pe două tabele de marcaj: cea a afirmării personale şi cea a eticului pur. Un joc dublu de semi-abili i-a însoţit până în mormânt – excepţie făcând desigur cei mai lucizi dintre ei. Ar fi consternant să le mai validăm azi micul joc cu portretul propriu.) E groaznic să o mărturiseşti, dar suntem îndemnaţi să o facem, acum, cu reculul anilor. E incredibil ce contribuţie blestemată la perpetuarea răului au putut avea fără să ştie, ce rău imens şi intrinsec ne-au făcut cei care ne-au făcut binele. Ne-au amânat revolta cu ani sau decenii, şi ne-au cauţionat toate laşităţile interioare, pe generaţii întregi.
        Aceste lucruri se vor spune cândva, atunci când va avea loc o reconsiderare a ethosului general sub teroare în Est, când vom înţelege lucrurile la lumina străvezie a conştiinţei istorice relaxate. Se vor prăbuşi eşafodaje, trecuturi, structuri memoriale. N-aş vrea să citesc istoria literaturii de peste 100 de ani.
        Cei care cred că ne-au lăsat moştenirea poveştilor lor nemuritoare şi etice…, în locul lor n-aş paria somnolent pe posteritate.

       Suntem mereu îndemnaţi să mulţumim pentru filmele mari de atunci, pentru arta plastică (‘maestrul Baba’), pentru poemele scrise. Ceva e în neregulă, e o întreagă naraţiune ambiguă, etic bizară aici, un lung şi insidios subton fals, de parcă ne-am feri să ne spunem până la capăt adevărul. Ipoteza mea raţională, a binelui fals, este: în condiţii de Rău istoric, cine face binele (ameliorând, instituind suportabilul) lucrează pentru adversar: prelungeşte răul. Împiedică conştientizarea lui şi edulcorează sentimentul de insuportabil, care e fermentul aşteptatei revolte.

Reclame