filme: un sfârşit în linişte

       B.E. Ellis: Sunt filmele o chestie terminată?
       Tarantino: Să te întreb ceva. Poţi numi 4 filme făcute anul trecut pentru care ai fi fost bucuros să ieşi din casă şi să plăteşti bilet la cinema? (..) Filmele nu mai sunt parte din conversaţie [în pop culture]. Nu doar aşa cum erau prin anii ’70 dar nici măcar cum erau prin anii ’90, poate nici măcar cât erau până prin 2005. Pentru că filmele erau o parte majoră din conversaţie. Filmele din top 10 spuneau ceva despre noi. (…) Erau o reflecţie în oglindă, erau importante, contau. (Podcast-ul lui Bret Easton Ellis, 12.07.2021.)
       De câte ori auzeam disertaţia recurentă a lui Ellis – filmele sunt terminate -, îmi spuneam, în primă instanţă: uf, placa asta de bătrân… Apoi m-am gândit că el nu moartea filmului o deplângea, ci a cinematografelor ca liant social şi fenomen cultural. Nu ‘film’ ci going-to-film, de fapt: streaming-ul din sufragerie care a înlocuit aşteptarea cuminte la rând şi plătitul celor 18 dolari, aşteptarea în sala de cinema, emoţia colectivă, ecoul în societate şi în cultură etc., tot ceremonialul. Acum, însă, în terţă instanţă, de la o vreme îmi spun: stai puţin. E acelaşi lucru.
       Fără film ca artă colectivă nu există star de film. Cary Grant n-ar fi părăsit circul de vodevil, unde făcea prin adolescenţă nu ştiu ce pantomimă. Bette Davis, Bogart, Orson Welles, Hitchcock n-ar fi existat, n-ar fi venit spre film, şi-ar fi dus famelic războaiele de nişă în teatru sau nicăieri. Publicul a chemat arta, scopul a creat mijlocul.
       Acesta fiind criteriul, dacă ăsta e, filmul aşa cum îl cunoaştem e terminat şi nu e nimic de făcut.

       Întrebare dinspre public: ce fel de filme se vor face în viitor, va prevala esteticul asupra eticului? Şi ce sfat aţi da unui tânăr care vrea să se apuce de film?
       Ellis: Nu dau niciun fel de sfat. Nici generaţiei tinere, nici generaţiei mele, nu dau niciun sfat nimănui. Am sentimentul că filmele deja se îndreaptă spre ieşire. Chiar cred asta. Cred că se fac mai multe ca oricând fiindcă avansul tehnologic le face mai uşor de realizat. Nu cred că oamenilor le pasă de filme. Pur şi simplu nu cred că oamenilor le pasă de filme. Şi cred că sunt terminate. Cred că au avut un parcurs bun, de aproximativ 100 de ani, dar cred cu adevărat că s-a sfârşit cu ele. Nu-mi pasă de filme. Presupun că îmi pasă de filme vechi, şi în mod sigur o să mă uit în lista Criterion şi o să caut filme din anii ’50 sau ’60 sau ’70 pe care nu le-am văzut. Dar am aproape zero interes pentru forma de artă acum, după 2020. Aproape zero. A fost un an îngrozitor pentru film. Şi am văzut cam 120 de filme noi, şi chiar a fost uşor să o fac, fiindcă le poţi lua prin streaming, nu trebuia să faci efortul de a merge cu maşina până la un cinema. Am văzut părţi din ele, uneori am fost aşa de fericit că erau atât de proaste şi n-am plătit bani pe ele, 18 dolari pe un bilet. Un an oribil pentru filme. Cred deci că filmele se îndreaptă spre ieşire. Şi nu cred că generaţiei mai tinere îi pasă suficient de ele, că le mai ţine în respect ca o chestie dominantă în cultură. Cred că acest an a dovedit că, orice ai căuta pe canalele de film, e ceva mult mai interesant decât să faci tu un film de 1 oră 45 care să ofere o experienţă de teatralitate. Asta s-a terminat. Nu cred deci că trebuie să-ţi mai pui întrebarea. (Bret Easton Ellis, ‘Question festival’, podcast-ul din 10 ian. 2021.)
       …Cum îţi poţi imagina azi, într-adevăr, doi adolescenţi care să spună: Hai să vedem neapărat filmul ăla, rulează de la 4 la 6, să luăm bilete, pentru că despre el se vorbeşte peste tot în cercul nostru… etc.? Pff. Dialog total implauzibil. Clar, o anumită lume s-a dus. Şi n-am văzut cum a trecut fie pentru că nu ne uitam deloc, fie pentru că ne uitam în altă parte. Începutul sfârşitului. Not with a bang but a whimper. Un alt central care intră în nişă şi confidenţial.

       E., uimit de întâlnirea cu nişte cursanţi la cinematografie de pe coasta de Est. După un timp i-a întrebat simplu ce fel de filme se gândesc să facă mai târziu. L-au privit consternaţi. ‘Dar noi nu vrem să facem filme deloc, ce vrem e să creăm conţinut.’ Adică Youtube şi celelalte. O clasă întreagă de regie; niciunul cu cel mai mic interes. Nu-şi dădea seama cine o să mai ‘facă filme’, genul artistic epic: poveste, imagine, derulare etc. Cine mai are ideea de a face artă, naraţiune pusă pe un ecran ca să stârnească emoţii unui public, are, ce-i drept, ceva de dinozaur. E la fel în scris, mă tem. ‘Mă tem’ e un fel de a spune. Dacă am nimerit într-un timp de paranteză, pe fond nu-mi pasă. Oricum, ce trebuie spus va fi în cele din urmă spus. Asta pare să fie tot.