filme vechi

        Printre altele, ne plac filmele vechi pentru timpii lor morţi. Un editor de azi ar intra cu foarfeca în filmele de acum 50 de ani, din care n-ar mai rămâne – planuri, scene, dialoguri, dialoguri mai ales – niciun sfert. Sunt scene atât de lungi încât par neverosimile. Dialoguri chinuite, burţi enorme. Le-ar scurta azi la cel mult un minut, la câteva secunde de flash-uri. Ele nu folosesc într-adevăr la nimic; dar sunt esenţiale. Aceşti timpi morţi aduc în faţă o parte invizibilă de viaţă. Te fac să uiţi ‘acţiunea’, mediocritatea ei. Te opresc.
        Nevasta unui detectiv încălzeşte cafeaua; îi spune ceva, el răspunde, citind ziarul. O conversaţie banală. Vorbe de duh, râsete. Nimic din ce vorbesc nu va avea legătură cu urmarea, sunt vorbe gratuite. Acţiunea e lăsată în urmă. Filmul de azi, prezentându-ne vieţi intense, restrânse la cauzalitate strictă şi esenţial, sare peste umplutură, inutilitate, marasm.
        Ştii că avem vieţi de o cruntă banalitate de îndată ce încerci să încropeşti un scenariu de film cu ele. Cu vieţile noastre, n-am ţine nici zece minute un spectator pe scaun. Şi nu e vorba că n-am fi aventurieri, excentrici, spectaculari. Uneori suntem… Ceea ce lipseşte însă din asta, nu ştiu de ce, e umbra aceea cât de mică a unui sens pentru naraţiune.

Reclame