graţia abandonului

        Observ această slăbiciune. Îmi plac oamenii ‘din popor’ – în fine, corect ar fi să spun autentici -, distracţiile populare etc., dar de ce prefer întotdeauna să frecventez inşi care au clasă, graţie, un pic de subtilitate, şarm? Poate sunt bătrân. Nu mă atrage deloc estetismul bas al pegrei, care e totuşi foarte interesant, colorat etc. Deloc. Prefer totdeauna, nu ştiu de ce, graţia, gestul, forma, e destul de bizar. Ce pot găsi acolo? Patină, calm, resemnare, abandonare delicată a pasiunii din lucruri, uitare? Un fel de demisie discretă, oare asta vreau? Îmi plac oamenii care discută cu o tristeţe calmă despre nimic, aruncă o anecdotă fără importanţă la umbra unei terase, amestecă încet cu linguriţa în ceaiul lor cu gheaţă. De ce graţia abandonului mi se pare un fel de valoare în sine, nici până acum nu-mi dau seama, dar aş fi în stare să jur pentru asta.

Reclame