Hitler-fetişism media

        Cu cât ne îndepărtăm de al Doilea război mondial şi Hitler e un cadavru istoric rece, cu atât sporesc referinţele noastre mediatice şi istorice despre Holocaust. Mii de documentare, cărţi, filme, programe de televiziune cu orice e susceptibil să fie legat de numele Hitler (acoliţi, amante, fotograful personal, gărzi de corp, vecini etc.), într-un fetişism inexplicabil. Evident, toate acestea sunt corect moralizate, se spune cine e răul şi de ce. Dar obsesivul e de neînţeles. (S-a încercat mimetic acelaşi lucru cu Stalin, cu rezultat nul.) Referinţa la Hitler nu are sens. Se nasc generaţii cărora ar trebui să le pese de el ca de Ginghis Han, adică deloc. Şi totuşi, li se reaminteşte zilnic (cred că numai programele Discovery au zeci de documentare world-wide), într-o linie obsesivă care a ajuns la epuizarea raţională a obiectului. De 10-20 de ani, pe ecrane se perindă marşuri cu cizme naziste, statele ridică monumente comemorative într-un ritm regăsit (după ce au ignorat-o decenii sau au tratat-o ca oricare altă catastrofă), prezintă scuze publice şi oferă despăgubiri, manuale şi programe şcolare spun povestea în cheie impresionabilă, şi orice injurie politică eficientă azi e o variaţiune la ‘fascist’, ‘nazist’ sau ‘rasist’.
       De ce acest hitler-fetişism şi această utilizare recentă a morţii. Ce e cu epoca.

Reclame