Houellebecq

        Reuniune ceremonios-veselă, restrânsă, petrecere scrobită, animaţie moale. Din senin cade numele Houellebecq.
        Nu e o idee bună. Nu într-o reuniune veselă.
        Observ spectacolul. Se întâmplă aşa: e inexplicabil, dar Houellebecq e unul dintre acei tipi pe care, de la început, îi îmbrăţişezi sau îi respingi. Nu se poate cu jumătăţi de măsură. N-am auzit în viaţa mea o singură frază amabil plictisită, decent indiferentă, în fine, moderată, despre el. (Toţi cad de acord că e inteligent, dar asta e o imoderaţie.) Genul: ‘hm, destul de interesant, aşa şi-aşa, mediu interesant, merge, nici-nici’. Îl urăşti ori te tulbură. Subit, tabere se formează isteric – prima, a aderenţilor, susţine previzibilul, a doua, că H. n-a scris un rând ca lumea, e un produs de epocă, ideile lui sunt nimic şi stilul lui – zero.
        Să nu te poţi raporta normal, călduţ, acomodant la cineva – se întâmplă asta cu foarte puţini scriitori. În jumătate de oră reuniunea intimă s-a spart; fusese praf după zece minute.
        Dacă ar fi vorba de ceva care se adresează raţionalului, nu ne-am aprinde. Desigur ceva neplăcut, răscolitor şi profund ne stinghereşte în pasiunea pentru cineva. (Onfray, care l-a calomniat toată viaţa, pentru a coborî acum, uluit, ambii genunchi…)
        Ideea nu e să fii ‘reper’, ci o splendidă reuşită.

*

       Frazarea houellebecqiană tipică, prin conjuncţie concesivă: ‘A întreţinut totuşi câteva prietenii, deşi nu foarte intense…’, ‘va întreţine de asemenea câteva relaţii amoroase, dar niciuna n-avea să se prelungească’, ‘Nu fusese nefericit în această cameră, dar nici prea fericit’. Obsesia atenuării, a neutralizării, a mediaţiei: a formula totul şi contrariul său, pentru a-l trimite pe cititor la centru, în punctul neutru al derutei, impreciziei şi nedumeririi, zonă psihologică flou unde totul e posibil şi mai ales nesigur, ca înaintea dezastrului.

*

       Bun, trebuie admis: Harta şi teritoriul nu a fost o capodoperă. O carte bine structurată, programatic ternă, fără suflet; un roman al oboselii. În lista celorlalte, e doar mai bun decât Platforma. Supunere – e un pas mai departe; esenţialul a fost spus.
        Mă bucur că Houellebecq a luat acel nefericit premiu Goncourt şi s-a închis o buclă. În felul ăsta, validat de mainstream, va fi în sfârşit lăsat din braţe de liota burghez-boemă a criticii hip, de toţi aceşti cretinei care citau la tot pasul ‘scandalosul’, luându-şi-l idol sau antierou fashion, alături de figuri ca Martin Amis sau Dantec, turmă de hipster-critici pe care de altfel, structural, el îi vomită spontan. Aceşti mici imbecili, care umplu în toată lumea revistele, în cronici nule, cu portretul scriitorului blestemat, ‘provocator’ şi rebel (cum au învăţat că se spune – iar contagiunea clişeului e atât de mare, încât e aproape imposibil să dai azi peste o cronică la Houellebecq care să nu conţină vocabula ‘provocator’), erau singurul segment de receptare de care trebuia să scape. Jenaţi de consacrarea incontestabilă pe care premiul o presupune, e în fine pentru ei o statuie. Vor trebui să facă o piruetă, reperându-şi idoli în altă direcţie.
        Mai are, probabil, unul sau două romane mari în şantier, de anvergura primelor. Nu ştiu; n-are nicio importanţă. Poate muri chiar mâine. Va fi spus deja esenţialul despre el, despre o anumită sensibilitate dureroasă, crepusculară a Occidentului. Perimetrul a fost desenat, e inconturnabil scriitorul epocii noastre.

Reclame