iluzia cărţii

        Să zicem că mâine ar reveni dictatura în Est, pentru alte câteva zeci de ani. Am acumulat oare, în aceste trei decenii de libertate, suficiente instrumente de reflecţie şi acţiune pentru a o respinge curajos?
        Au fost publicaţi toţi filozofii, în ediţii complete. Cam toţi scriitorii şi cam toţi teoreticienii ştiinţei. Toate golurile sau rafturile lipsă din bibliotecile noastre au fost umplute. Suntem mai pregătiţi pentru o confruntare cu istoria?
        Ipoteza mea e că am fi exact în acelaşi punct în care ne-am aflat în 1947.
        Împotriva ideii comune, cărţile nu sunt instrumente de ‘formare’. Caracterul şi toate virtuţile civice (de natura solidarităţii, curajului etc.) nu se formează din singurătatea lecturilor. Făpturile cele mai naive din lume sunt probabil editorii ‘romantici’, care vor să se legene în iluzia că formează naţiuni şi întăresc etic popoare, visându-se agenţi ai psyche-ului colectiv. O carte e un salvator personal şi nimic mai mult. Nu e lumina de Paşte, care se răspândeşte din om în om şi cuprinde mulţimea într-o jerbă de luminiţe în mişcarea lor mistică spre… case. O carte e un însoţitor din singurătate. Merge cu tine o bucată de drum (săptămâni, ani), apoi o laşi în urmă. Câteva cărţi, două sau trei, te însoţesc o viaţă; dar nici pe ele nu le poţi convoca atunci când survin lucruri ultimative. În general, cărţile nu sunt agenţi ai realului.
        Nimic nu se poate ‘învăţa’ din ele, fiindcă istoria nu e progresivă, un cumul de trepte conducând la un paroxism, ca în Condorcet. Dimpotrivă, totul ne îndreptăţeşte să credem că înmagazinarea erudită e ultima iluzie pioasă a Luminilor, că un contact solid cu ideile nu e o garanţie de caracter sau umanitate, şi că marile hecatombe ale istoriei nu au fost niciodată produse de analfabeţi.
        Încă nu s-a răspuns la întrebarea de ce Holocaustul a fost produs de naţiunea cea mai cultivată a lumii. Nu există ‘cultural’ care să nu lase capul în jos la interogaţia asta, bâlbâind ceva ininteligibil.
        Un editor ‘mândru’ să fie editor este ceva ridicol. Nu există pe lume vocaţie de editor, cum nu există vocaţie de băcan. Între a vinde cărţi şi a vinde cârnaţi e o pură diferenţă de grad, şi orice editor care nu-şi dă seama că e negustor de cărţi e o făptură în fond ridicolă.
        Dacă mâine ar reveni dictatura în Est, mâine dimineaţă – suntem bine-mersi pierduţi. Ne-am afla riguros în acelaşi punct. Am da ţara pe tavă. Ne-am angaja gardieni în închisori politice, slujbe bine plătite. Am tăcea, am citi, am vinde oameni. Vestul ne-ar lăsa iarăşi singuri.

Reclame