imigranţi

       Majoritatea imigranţilor vin în Europa, ni se spune, atraşi de ceea ce distrug când ajung în ea.

*

       Philippe de Villiers, 2009: ‘…vom vedea primele transformări de biserici în moschei în viitorii trei ani. În orice caz, asta e ceea ce mi-a spus Nicolas Sarkozy. Am avut o discuţie de fond cu el la Elysée la sfârşitul anului trecut. Mi-a zis: “Tu intuieşti lucrurile, iar eu am cifrele. Şi intuiţiile tale sunt confirmate de cifrele mele. Islamizarea Europei e ineluctabilă”. Atenţie: e un proces care nu va avea loc instantaneu, ci va lua câteva decenii.’
        Slăbirea demografică e cea mai interesantă, mai perfidă. Nu poţi face o Reconquista împotriva vecinilor, a prietenilor, a cuiva din propria-ţi familie… Restaurarea instituţiilor şi codurilor republicane, laice, a culturii asimilaţioniste etc., tot acest baraj securitar inter portas, va fi cumplit de dificilă. Are nevoie de un sentiment general de saturaţie panicată; e departe de a se fi instalat în Occident saturaţia asta. Anesteziat, europeanul asistă fără reacţie la starea de lucruri. Nu mai protestează. Lăuntric, îşi doreşte poate să fie înlocuit.
        Ţări care nu ştiu ce e ‘democraţia’, sunt complet lipsite de nucleul cultural-juridic occidental, persoană, eu şi cogito cartezian, de vreun interes esenţial pentru libertate, sunt pe structuri culturale totalitar-colectiviste. S-a dus mica eschivă comunist-necomunist, jocul nostru intern de jumătate de veac. Ce se joacă acum sunt fundamentele. Şi e adevărat că, deocamdată, Europa e pur şi simplu zero.

piese-de-sah-1

*

       Norvegia se oferă să-i plătească pe imigranţi pentru a se întoarce la casele lor în nordul Africii etc. (9300 de dolari şi un zbor gratuit înapoi).
        Ce detest e că în tot acest timp extrema dreaptă nu va întârzia să ne scoată pe ochi că a ‘avut dreptate’. Vom avea un ‘we told you so’ generalizat.
        …Nu e natural pentru o fiinţă umană să migreze, nu emigrează nimeni de plăcere, aventură, spirit întreprinzător etc., ca-n naraţiunea neoliberală, sunt cazuri ridicol de rare. Un eschimos din Alaska nu pleacă spre New York, deşi viaţa i-ar fi, măcar climateric, spontan uşurată. Visul unei făpturii e să se înrădăcineze, reproducându-se pe sine şi forţa sa de muncă, iar pentru asta te fixezi, ocupi un perimetru. Nomadismul oferă doar meserii de intermediar sau de parazit liberal, slujbe de sector terţiar. E pur şi simplu dificil să cari după tine o familie şi să-ţi vinzi convenabil forţa de muncă; ‘mobilitatea’, experienţa ‘delocalizărilor’ şi celelalte basme liberale au fost un eşec. Insul se fixează nu pentru că are un ataşament special pentru un topos. Dar îşi doreşte o femeie, o casă, copii, lucruri pentru care nomadismul apare acceptabil numai prin constrângere.
        Aceşti oameni nu vor să vină aici. Ne urăsc şi nu vor să vină. Sunt nevoiţi. Ura, dispreţul şi teama, profunde, pentru societăţile occidentale (dublate tragic de invidie) nu s-au pierdut odată cu parcursul lung, cu apropierea ţărmului, cu vederea bărcilor de salvare şi a lucrătorilor purtând tăvi cu sandvişuri, dublaţi de inşi cu pancarte ‘Welcome’. E profundă şi e acolo.

       Attali: militează dintotdeauna şi mereu pentru valuri de imigranţi, până la sufocare: să importăm cât mai mulţi lucrători din Lumea a treia. De ani de zile o spune. Crezusem că e calcul economic.
        Recent, mărturiseşte într-un ‘cadru intim’, un comitet de apropiaţi, că vrea să-i scoată pe evrei din Franţa, înspăimântându-i (99% dintre musulmani sunt antisemiţi de la mediu-dizgraţios la isteric), pentru ca aceştia să-şi facă alyah-ul, mutându-se definitiv, cu familia, în Israel. (Pleacă 2500 pe an.) Nu trebuie să mai rămână niciun evreu în Franţa, din cauza… imigraţiei şi demografiei. Ce vor face musulmanii apoi cu Franţa, ce se va întâmpla, îl lasă rece; continentul pentru el e o miză pierdută. Îl interesează doar Israelul; îl vrea demografic întărit, pentru noua sa etapă istorică (o varietate de clash huntingtonian).
        În media şi în rapoartele scrise, Attali vorbeşte lin despre avantajul migraţiei, binefacerile noului ‘om nomad’ şi tristeţea perdantă a solului sedentar… Apartament la Paris, interviuri la Paris, conturi la Paris, plimbări la Paris.
        De ce atâtea straturi de disimulare – mister. Agenda ascunsă, dorinţa de a face, senin, un rău manifest altora, pentru un bine socotit mai înalt.

Reclame