imigraţie bună, atentate rele

       Cu vorba lui Bossuet, Dumnezeu râde de cei care se plâng de efecte după ce au lăudat cauzele. Nu poţi să deplângi atentatele islamiste dar să iubeşti imigraţia, e o inferenţă acolo, un continuum. Ori ridici din umeri şi spui că atentatele sau decapitarea întâmplate în Paris sunt triste, dar sunt paguba colaterală normală a unei imigraţii islamice fericite de 40 de ani – a se scuti cu doliul din suflete. Ori spui: sunt şi eu vinovat moral, am susţinut imigraţia masivă. Nu poţi fi şi mondialist, detestând graniţele şi popoarele care pretind retardatar garduri şi limes-uri, şi în acelaşi timp să fii tulburat lacrimal de ultimul asasinat din Paris, de Charlie sau Bataclan. Măcar ascunde-te, nu te pronunţa pe temă.  Cele două nu merg în aceeaşi frază, nu în lumea logicii formale.
       Nu poţi scăpa cu paralogisme tip ‘bine dar majoritatea musulmană e bună’; toate majorităţile sunt. Jankélévitch ar fi măturat pe jos cu acest argument. Majoritatea germanilor erau minunaţi, n-au gazat pe nimeni şi n-au tras un glonte împotriva evreilor; în acelaşi timp susţineau tacit o minoritate istorică psihotică. Majorităţile de oriunde sunt minunate, şi cea a hunilor, nu există majoritate pe pământ care să nu fie. A spune ‘da, dar majoritatea musulmanilor sunt buni’, majoritatea ruşilor nu ne-au adus comunismul, ci dormitau în colibe de lut recitând Puşkin la 1000 de kilometri distanţă, e a afirma riguros nimic, a proiecta un gol de aer cald printre buze, un flatus vocis. Argumentul despre majorităţile esenţial moderate, umane, liniştite sau comunităţile majoritar ‘bune’ – am 3 prieteni oameni minunaţi, cunosc 2 vecini -, folosit în orice tip de raţionalizare istorică, e mai puţin decât vid, e propriu-zis inept.