incinerare

      Incinerarea lui A. Glucksmann. Stupoarea oamenilor în faţa cremaţiunii, de parcă n-ar reuşi să accepte: okay, suntem deci doar asta? Chiar trebuie să asiste la o dispariţie totală, o reducere la cenuşă, la neantul ăsta suflat de vânt? (Să nu bată prea tare vântul, n-o să mai rămână nimic din cenuşă.) Măcar înhumările, aşa sinistre cum sunt, aveau ceva palpabil…
       Învârtindu-se în încăpere nedumeriţi, în sinea lor ar fi preferat un hoit solemn, ceva material, plimbat pe umeri şi coborât într-un loc desemnat anume; ceva care are proprietatea de a rămâne, salvând parte din iluzie. Lipsindu-i pe oameni de fetişul unei grămezi palpabile de oase, îi împingi în contrarietate şi chiar în furie.

       Prieteni se întreabă, şoptind, cum ai putut să faci asta. Se înţelege: să le faci asta. Voiai să sfidezi zeul? Erai ateu? Indiferent? Foarte bine, dar de ce era nevoie de acest spectacol? Minutele trec; se resemnează treptat, pe jumătate. A intrat pe uşă o femeie frumoasă. Câţiva bătrâni observă că ritualul arderii era al romanilor. Din spatele unor perdele negre se aude un fel de muzică.
       Asistenţa comentează în funerarium: mirosul. Răceala camerei. Muzica. Tăcerea, evenimentele. Câţi ani avea? Doamna de acolo e soţia? Nimic nu e convenabil, nimic nu merge. Undeva în spate, într-un loc ferit e un zgomot de ardere, se întâmplă ceva. Un singur gând: cât trebuie să mai rămână, pe unde se poate mai repede ieşi. O cremaţiune e o palmă metafizică.