indignarea – the rant

        Trăim în societatea indignării permanente. În fiecare zi suntem invitaţi să ne indignăm pentru ceva. Cred că e cam unicul resort psihologic pe care-l mai foloseşte media. Înainte, deschideai un ziar spunându-ţi: ‘Acum, voi afla’. Dacă era un ziar mai serios: ‘Acum, voi înţelege’. Azi, deschizi unul ca să îţi spui: ‘Acum mă voi indigna’. Ceva nu merge, în această doză zilnică de moralism pentru debili.
        Întâi, fiindcă indignarea e narcisică, ne indignăm totdeauna pentru a ne confirma ca superiori. Eşti, apoi, decomplexat şi înstrăinat de ce se întâmplă cu adevărat. Ai impresia, balansând somnolent site-uri sau telecomanda, că ţi-ai făcut cumva datoria. De fapt, nu înţelegi nici cu un milimetru mai mult şi n-ai participat la nimic.
        Litania indignării e o pasiune mediocră. Un univers melancolic-bleumarin de ţipete şi aburi şi neant, o pâclă a minţii, un fel de a mesteca nimic. Când un gânditor local a putut spune (parafrazând – Gide): ‘În clipa când nu mă voi mai indigna înseamnă că sunt mort’, m-am prăbuşit. N-aveam în faţă decât imaginea hamsterului învârtind conştiincios, în cuşcă, la rotiţa lui.
        Un plictis mortal: asta resimţi faţă de indignarea publică, faţă de datoria indignării, faţă de indignările ţoapei meticuloase. Tot acest univers opac care nu lămureşte nimic, dar ţipă, ţipă, iar timpul se dilată…
        Nu, totul e în altă parte. Regret. Aveţi jocul.

Reclame