infantil

       Isteria ofrandelor votive tv vine probabil de la americani şi cred că a început undeva după anul 2010, cu moartea unui antreprenor de calculatoare (Steve whatever). De atunci, inşi strânşi în jurul altarelor stradale improvizate după vreo dramă (accident, atentat terorist etc.), aprinzând lumânări şi depunând jucării de pluş, aşteaptă deschiderea unui reflector de cameră video pentru a se îmbrăţişa mai strâns, ştergându-şi o lacrimă.
       Văzut prima oară, spectacolul părea uluitor, obscen, atât de incredibil dar oarecum în ‘stilul lor’. În mod normal, când se aprinde un reflector te desprinzi din îmbrăţişare, oricine se retrage discret; a rămâne înlănţuit depăşeşte grotescul. După o vreme, ne-am obişnuit… Probă că infantilizarea înaintează.

       – la 40 de ani, se întorc la ‘mami şi tati’ acasă. Se numesc ‘generaţia bumerang’, ‘kidults’ sau ‘adultescents’ şi reclamă o adolescenţă prelungită decenii. Dacă înainte era o ruşine să ai 18-25 de ani şi să nu fi plecat încă din cămin – a locui ‘cu părinţii’ era un stigmat de retard social în cultura pop -, acum e lucru destul de curent. Nemţii îi spun Nesthocker-Phänomen, desemnându-i cu acesti termen pe cei retraşi la ‘Hotel Mama’.
       – pe internet, cupluri în care ea, 20 de ani, trăieşte ca un bebeluş, îngrijită de el. ’Îngrijită’ înseamnă îngrijită. Poartă scutece, se leagănă în faţa camerei tv, e hrănită cu biberonul, stă într-un pat de copil croit pe măsură şi comunică prin onomatopee, izolată de exterior. În partea dreaptă a paginii, un număr de cont aminteşte că se pot livra discret sumele care vor facilita continuarea spectacolului. Se va spune: audienţă de pedofili refulaţi şi amatori de SM. Se poate. Se înscrie însă, nu mai puţin, în fenomenul general.
       – exaltarea Sentimentului în detrimentul argumentaţiei, al raţiunii practice, protejarea ‘sentimentelor’ rănite. Stihie de natura subiectivităţii private, sentimentul nu există însă în domeniul juridic, în perimetrul căruia contează doar faptele, câmpul factualului fiind singurul comensurabil. Pe nimeni nu interesează ce ‘simţi’ tu, cu ce anume te-ai simţit jignit, compulsia ta privată spre validarea eului – ci strict derularea faptelor. Obsesie, totuşi, a replierii în comunităţi minoritare şi a plângerii: x declaraţie ne-a ‘rănit sentimentele’. Sarabandă de ‘iertări’, prezentări de ‘scuze’ în public, de la toţi înspre toţi ceilalţi, procesomanie societală şi judiciarizare a spaţiului mass media, epoca are pe frontispiciu: Tell me you’re sorry.
       – tipi de 40 de ani conducând în public plăci de skateboard, cu şepci întoarse, acoperind firele de păr alb de la tâmple, adulţi cu rucsacuri minuscule în spate şi cu bentiţe, în pantaloni scurţi, manevrând pe mobil jocuri video.
       – cărţi de colorat pentru adulţi, vândute ca remedii de stres.
       – aglomerare de păpuşi şi urşi de pluş în decorul interior domestic.

       – comportamente regresiv infantile: tutuirea, diminutivarea numelor de obiecte, calităţi sau meserii; neîncredere maladivă în autoritate. Primează afectul, emoţia, zvonul, melodrama, scepticismul vulgar, sarcasmul morbid, complotismul, explicaţia frustă. Propensiunea spre obscurantism şi cauzalităţi alambicate, teama de raţiunea critică, logică şi principiul realităţii. Desemnarea paranoidă a lui Grand Autre (autorităţi, străini, Dumnezeu, ‘alţii’, ‘ei’, oricine) ca instanţă impenetrabilă, justificând simultan starea de lucruri şi traseul ratării personale.
       – pe net, cultura ‘like’-ului, a aprobării în comunitate autistă. Critica, ironia sau valorizarea logică şi axiologică a sensurilor de discurs sunt respinse ca trolling şi manifestări ale ‘răului’ maliţios privat.
       – psihanaliştii: la mijloc trebuie să fie refuzul îmbătrânirii, al suferinţei, al morţii, criza generală a familiei etc. Fără a explica ce semn de epocă sau de civilizaţie este regresul ad uterum, acest ’complex Peter Pan’ generalizat.
       – sociologii: asistăm la întoarcerea în coconul primordial al familiei tradiţionale (când 3-4 generaţii trăiau sub acelaşi acoperiş, cu pater familias în capul mesei); la refuzul familiei nucleare. Lucru care nu explică – şomaj, eşec, umilire – de ce şi tinerii singuri, care trăiesc departe de părinţi şi au succes social, se infantilizează la rându-le.
       Refuzul liberului arbitru, inaptitudinea de a mai întrezări un sens în faţa ta, vreo ancoră a Viitorului, nu traduc oare sastiseala generală de a ne mai da silinţa? De ce să te agiţi, de fapt în vederea a ce? Care e marele Proiect de la care generaţiile de azi ar fi vinovate că lipsesc?

       De azi – ne comunică ele -, decretăm că avem aceeaşi vârstă cu a copiilor şi nepoţilor noştri, şi ne comprimăm într-o unică generaţie biologică, cea situată în pragul vârstei adulte. Capitalul se pliază prompt, marşandizând, metamorfozând totul în figura ‘tinereţii’: toate hainele sunt de tineri, bătrânii poartă şort şi şepci de baseball, croiul de ‘adult’ (veston etc.), formal, plicticos, e în minoritate sau dispare, entertainment-ul e ‘youth’, reclamele youth, decorul comercial youth..
       O încrucişare furioasă a braţelor, un ‘Lăsaţi-ne în pace’ generalizat. Minori, ni s-a luat responsabilitatea, autonomia, argumentaţia sinuciderii, fumatul în locurile publice. În curând ni se vor livra trotinete. Ceea ce pare un fel de comedie e probabil un proces deschis împotriva societăţii. Şi un fel de frică insidioasă. Căutăm un pater? Constaţi, în orice caz, existenţa punctului de saturaţie. Nu poţi crede până la capăt în ireversibilitatea democraţiei în Occident.

       Înainte, perioadele de ‘decadenţă’ de orice tip erau rezolvate scurt: un război dădea, abil, kilometrajele la zero. Te întrebi câţi privesc într-acolo.

Anunțuri