instituţia Amantei

        Divorţul foloseşte totuşi la ceva în societatea liberală: îi permite micului burghez să scape rapid de fosta nevastă pentru a-şi lua o consoartă tânără.
        Pe vremea când divorţul, din raţiuni religioase, era o raritate, soţiile erau desigur înşelate. Ele se bucurau totuşi alături de copii de toată atenţia şi responsabilitatea soţului, torturat de conştiinţa greşelii ori de presiunea socială, care continua să-i întreţină: familia conta, progenitura avea o educaţie şi o moştenire, fără a fi vreodată abandonată. Instituţia amantei – femeie căreia deseori i se oferea o casă discretă şi o mică rentă de supravieţuire – asigura această continuitate tacită, cu un efort financiar moderat.
        De când amanta a devenit noua soţie – care îi face rapid copii ca poliţă de asigurare -, fosta familie e uitată şi risipită, cu garanţiile financiare tăiate. Nu mai are garanţii nici cât avea pe vremuri amanta. Fosta nevastă nu se alege în general cu nimic în afară de mila soţului, şi suportă în următorii ani o degradare accelerată. Lucrul e atât de răspândit, încât, privind în jurul nostru, un bogat sau suprabogat de vârsta a doua cu o soţie de aceiaşi ani cu el apare ca un fenomen singular şi cu totul de necrezut; mai toţi sunt, degajat, cu neveste mai tinere cu decenii, sau foarte tinere… Carne tânără, carne pe bani… Regretăm deja instituţia amantei: era singura protecţie socială a familiilor după întâlnirea cu Banul, cu libertatea. Societatea asigură doar buna rulare a capitalului în familie.

Reclame