int-beigbeder-ellroy

În trecere prin Paris, James Ellroy a luat prânzul cu mine, dar ar fi preferat, vizibil, să fie în altă parte, şi pe cale de consecinţă, şi eu.

Frédéric Beigbeder: Mi-ar plăcea să vă vorbesc despre locul în care ne-am dus mai înainte, cafeneaua Laurent, acolo unde am făcut folografia, pe strada Dauphine. În anii ’40 se numea Tabou, iar după ocupaţia germană, pe Saint-Germain-des-Prés, toată lumea se ducea acolo să danseze şi să petreacă. E unul dintre locurile emblematice ale Parisului de după război, şi cum cartea dvs. vorbeşte despre al Doilea război mondial, mă întrebam dacă v-a convenit că aţi fost fotografiat în acest loc sacru.
je-1James Ellroy: Nu e un loc sacru pentru mine. E pur şi simplu un hotel unde stau când vin în Franţa. Acolo îmi rezervă tot timpul o cameră editura mea.
FB: N-aţi auzit niciodată vorbindu-se de Tabou? Sartre, Beauvoir, Gréco, Vian mergeau acolo să asculte jazz…
JE: Nu.

Îi cer chelnerului un pahar de vin. E lipsit de tact: Mister Ellroy nu mai bea de 40 de ani.

FB: Când am citit cartea dvs., mi-am spus că dumneavoastră americanii aveţi noroc. N-aţi fost niciodată invadaţi. Cartea dvs. abordează de altfel această chestiune, de vreme ce vorbiţi de teama pe care o aveau californienii să nu fie invadaţi de japonezi. E adevărat că tunurile erau îndreptate spre cer ca să doboare eventualele dirijabile?
JB: Da. Erau baterii DCA instalate pe coastă. Submarine japoneze străbăteau apele din largul Californiei. Frica şi tensiunea care domneau în epoca aceea erau deci total justificate.
FB: Aşa cum ne-aţi obişnuit în romanele dvs., e în continuare vorba în ele, destul de mult, de o paranoia. Evocaţi frica americanilor de japonezi, dar şi de germani, de comunişti şi de evrei.
JE: Mai întâi, aş vrea să subliniez un lucru: era total justificat să-ţi fie teamă de forţele Axei, de japonezi, de italieni, de germani şi de comunişti.
FB: Dar chiar dacă erau…
JE: Aşteptaţi. Nu-mi tăiaţi vorba.
FB: Pardon. (Uşor val de căldură: îmi scot vesta.)
JE: Antisemitismul e întotdeauna condamnabil, şi dacă citiţi bine Perfidia, vedeţi că nu prea e vorba în ea de frica de evrei ci mai degrabă de un resentiment general.
FB: Am notat câteva fraze foarte interesante. La un moment dat, un tip declară la radio că ‘niciun american sănătos la minte nu-şi poate dori să se bată pentru binele evreilor într-un război la mare depărtare’. Era un lucru care se auzea mult pe atunci, în 1941?
JB: Era din păcate o idee care avea curs în rândul populaţiei. Am plasat această emisiune de radio în cartea mea pentru a da o idee despre ura rasială care putea fi exprimată în perioada aceea.
FB: Ce e cu adevărat nou, în acest roman, e că arată complexitatea americanilor, ambivalenţa sentimentelor lor. E o mare dezbatere acum în jurul acestor chestiuni, în Franţa. La începutul lunii mai, s-a sărbătorit aniversarea eliberării lagărului de la Dachau. Faptul că americanii au sosit atât de târziu, în aprilie 1945, şi că de-a lungul întregului an 1944 nu s-a făcut nimic împotriva exterminării evreilor este un subiect foarte dezbătut în acest moment. Când spuneţi că anumiţi americani îl porecleau pe Franklin Roosevelt ‘Franklin Rosenfeld’, asta arată poate că…
JE: Ei, staţi puţin!
FB: Ok, ok…
JE: N-are nicio legătură. Fac deosebirea asta în Perfidia. Un genocid care a devastat o populaţie întreagă în Europa n-are nimic de-a face cu un resentiment conjunctural. Cele două lucruri nu sunt legate deloc.
FB: Nu credeţi deci că anumiţi americani au putut lăsa să se întâmple asta?
JE: Nu.
FB: Nu?
JE: Nu.

E un sentiment straniu să te simţi detestat de o persoană pe care o iubeşti. Îmi termin paharul de vin. Poate că nu ar fi trebuit să încep cu întrebări aşa de grave (nici aşa de idioate).

je-2FB: De ce acest titlu? Era o melodie de Glenn Miller, o piesă de jazz celebră. De ce aţi ales Perfidia?
J.E. Perfidia e un mare şlagăr din acea epocă, care se învârte în jurul temei ‘el/ea m-a făcut să sufăr’. E un cântec care vorbeşte despre iubire şi despre trădare, un cântec foarte frumos, obsedant. E intim legat de perioada aceea, şi cei patru protagonişti din Perfidia, William H. Parker, Kay Lake, Dudley Smith şi Hideo Ashida, iubesc fiecare mai mult de o persoană în acelaşi timp. E multă trădare în dragoste în cartea asta. Există şi chestiunea trădării de patrie, de identitate naţională, trădarea ideologică. În sumă, e o carte despre trădare.

Soseşte chelnerul. Autorul American death trip comandă o salată César şi un peşte. Cer un foietaj din brânză de capră şi un piept de raţă. Mi-e cald, transpir, mă întreb de ce asud abundent… înainte să înţeleg că e pur şi simplu de frică.

FB: Deschideţi o nouă tetralogie, după Cvartetul din Los Angeles şi trilogia Underworld USA. Sunteţi un fel de Richard Wagner californian.
JE: Aş scoate chestia asta.
FB: Dar de data asta e un prequel. Coborâţi până la perioada care precede celelalte romane. Asta-ţi aminteşte puţin de principiul narativ din Războiul stelelor. În Războiul stelelor, episodul IV e de fapt primul, cronologic.
JE: N-am văzut niciodată Războiul stelelor.
FB: Pe scurt, vreţi să coborâţi în timpurile de dinaintea lui 1946? Aţi făcut alegerea asta pentru că al Doilea război mondial ar fi, după dvs. explicaţia ascunsă a deceniilor următoare?
JE: Nu. Pentru că aveam o idee clară despre context. Ştiam că multe elemente vor folosi în naraţiune: formarea industriei de apărare, internarea japonezilor în lagăre, revoltele Zazou (revolte rasiale care au inflamat Los Angeles-ul în 1944, implicând mai ales tineri de origine mexicană, n.r.), fasciştii, bandele comunitare, în cea mai mare parte de latinos. Şi apoi, coborând în timp, puteam să utilizez toate personajele, fiindcă niciunul nu era mort în perioada aceea.
FB: Romanul începe printr-un hold-up filmat, o spargere la o farmacie, surprinsă de camerele de supraveghere. Îmi imaginez că alegerea nu e întâmplătoare. E pentru dvs. o manieră deviată de a critica felul în care NSA supraveghează planeta şi de a…
JE: O clipă, tinere! N-am nimic contra supravegherii video. Această carte n-are nimic de-a face cu evenimente actuale. Suntem în 1941, iar personajul Ashida, un geniu al tehnologiei, e cel care a inventat această cameră. E un homosexual chinuit, vrea să filmeze tineri, şi mai ales pe Bucky Bleicher când e la duşurile din colegiul lui. După aceea, găseşte o utilitate poliţistă pentru aparatul său. E ficţiune, şi asta n-are nimic de a face cu realitatea recentă.
FB. M-am întrebat dacă nu era debutul unei lungi poveşti despre supraveghere. Dar, a priori, nu la asta vă gândeaţi…
JE: Nu.
FB: Bun. În tot cazul, se pot vedea în acest roman numeroase influenţe. Mai ales franţuzeşti. Cum ştiţi, lui Balzac şi Zola le plăcea, ca şi dvs., să folosească aceleaşi personaje în mai multe romane.
JE: Nu i-am citit.
FB: (Râset nervos şi total nejustificat) Şi eu care speram să vă fac să spuneţi lucruri amabile despre literatura franceză! Aţi citit desigur Complotul împotriva Americii, de Philip Roth, care vorbeşte de asemenea de această perioadă de izolaţionism?
JE: Nu.
FB. Dar poate că aţi citit Când împăratul era un zeu de Julie Otsuka?
JE: Nu.
FB: Nu l-aţi citit ca să vă documentaţi despre lagărele americane pentru japonezi?
JE: OK. Să vă explic cum funcţionează. Angajez un documentarist care îmi strânge faptele şi stabileşte o cronologie. Nu vreau decât faptele. Pentru a le romanţa, nu am nevoie de nimeni. Ceea ce nu spun niciodată, în legătură cu cărţile mele, e ce anume e adevărat şi ce nu.
FB: Dar cum faceţi? Nu vă întreb ce e real şi ce nu, aş vrea să cunosc doar secretul dvs. de fabricaţie. Citiţi toate aceste documente şi apoi vă forţaţi să le uitaţi?
JE: Daţi-vă înapoi, vă rog.
FB: Poftim?
JE: Vă agitaţi mâinile, sunteţi prea aproape de mine. Menţineţi între noi o distanţă corectă, ok? Ok… (Nu-i spun că în momentul ăsta aş vrea să menţin între el şi mine o distanţă de un miliard de ani-lumină, mă abţin fiindcă sunt un mare profesionist al jurnalismului literar. Şi un băiat politicos. Şi un fricos.)

JE: Iată cum procedez: inventez povestea, mă bazez pe imaginaţie. Am o serie de fapte indiscutabile, dar dincolo de constrângerile factuale, posibilităţile de a crea o poveste de ficţiune sunt infinite. De patruzeci de ani fac asta. Ştiu cum să mă descurc.
FB: Dar sunt multe noutăţi în această carte. Stilul dvs., de exemplu, a evoluat. Comparat cu trilogia Underworld USA, foarte modernă, reveniţi aici la ceva mai clasic. Mă înşel?
JE: (Tăcere.) Bun… Staţi un pic.
FB: (Tăcere.)
JE: Am utilizat deja un stil mai suplu în Underworld USA (ultimul volum al trilogiei, n.r.). Numai că în Perfidia e un punct de vedere feminin, cu personajul lui Kay Lake, scris la persoana întâi. Kay e vocea morală şi spirituală a cărţii, faptul că e femeie îi permite să aibă distanţa necesară facă de această violenţă. Nu îi e atât de teamă de viitor pentru că nu e bărbat. Nimeni n-ar lăsa-o să se înroleze în acest război, şi chiar dacă ar face-o, n-ar ajunge în luptă.
FB: Kay scrie de altfel această frază în jurnalul ei intim: ‘Războiul le oferă bărbaţilor o sarcină simplă de îndeplinit’. Îmi place mult pasajul ăsta. V-a făcut plăcere să vă strecuraţi în pielea unei tinere care încearcă să pătrundă la Hollywood?
JB: O ştiam deja bine pe Kay Lake. Am creat-o pentru Dalia neagră. În Perfidia are cu şase ani mai puţin, 21 deci. Ea e cea care ne povesteşte toată istoria cu al Doilea război mondial în jurnalul ei intim, în cele trei cărţi care vor urma.
FB: Putem spune că cu această voce mai feminină, mai clasică, scriitura dvs. o evocă de acum pe cea a lui Chandler, un stil de care v-aţi îndepărtat în primele dvs. cărţi?
JE: Mă simt insultat de această analogie. Nu am nimic de-a face cu Raymond Chandler. Vă înşelaţi.
FB: Well… Unde e comanda noastră? Când ne servesc? Fiindcă tot vorbim de scriitori care au scris despre Los Angeles, în afară de dvs., cine e cel mai bun?
JE: James M. Cain, poate. Sau Budd Schulberg.
FB: A, Schulberg era şi pe lista mea!

Asemeni cavaleriei, chelnerul soseşte în sfârşit cu salata César şi cu foietajul din brânză de capră încălzită. Îmi vine să-i propun să se aşeze lângă noi pentru tot restul prânzului.

FB: Păi, vă voi da nişte nume de scriitori, şi dv. reacţionaţi la ele. De exemplu, Ultimul nabab, de Scott Fitzgerald.
JE: Îmi place.
FB: Less then zero, de Bret Easton Ellis.
JE: N-am citit niciodată.
FB: Nuvelele lui Kukowski despre Los Angeles?
JE: Îl detest.
FB: Eva Babitz, o jurnalistă de la Rolling Stones?
JE: N-am citit niciodată.
FB: Bruce Wagner, care a scris despre Hollywood?
JE: Bruce mi-e prieten. Nu vreau să vorbesc despre el.
FB: Ce credeţi despre filmele care v-au adaptat cărţile? Cel al lui Brian De Palma, de exemplu, Dalia neagră, sau L.A. Confidential, al lui Curtis Hanson?
JE: Există cele pe care trebuie să le vezi, ca L.A. Confidential, şi cele de care trebuie să fugi, ca Dalia neagră.
FB: (Râsete.) Aţi scris scenarii, în trecut. Experienţa a fost plăcută, sau aţi ieşit frustrat din ea, ca Faulkner sau Fitzgerald?
JE: Tot ce mă interesează sunt banii. Puţin îmi pasă că filmele sau serialele tv sunt până la urmă distribuite sau difuzate. După acest gen de muncă, pot să mă întorc la scrierea cărţilor mele într-un ritm care-mi convine. Banii sunt cei care-mi permit asta.

James Ellroy tace şi mănâncă. Clinchet de tacâmuri. În ce mă priveşte: obraji roşii, atac de panică şi sentiment de singurătate extremă. Din păcate mi-am lăsat flaconul de Xanax acasă.

FB: La sfârşitul lui Perfidia, vorbiţi de restaurantul meu preferat din Los Angeles, Musso & Frank. Restaurantul dvs. preferat care e?
JE: The Pacific Dining Car, din centrul L.A.
FB: De ce?
JE: E un restaurant foarte vechi, deschis toată noaptea. E arătos, bucătăria e bună şi ai linişte acolo.
FB: (Tăcere.)
JE: (Tăcere.)
FB: De ce purtaţi cămaşă hawaiiană? E un omagiu al scriiturii gonzo popularizată de Hunter S. Thompson, care purta şi el mereu cămăşi hawaiiene?
JE: Nu. Nu-mi place Hunter Thompson. Urăsc scriitorii drogaţi, nihilişti şi minimalişti. Dar îmi plac cămăşile hawaiiene pentru că sunt colorate şi se potrivesc bine la culoare cu pantalonii pe care-i port.
FB: Bun, întrebarea asta v-am pus-o deja în alt fel, dar nu vă îngrijoraţi, aproape s-a terminat. Sunteţi născut după al Doilea război mondial. În Franţa. avem un autor celebru, Patrick Modiano, care a primit premiul Nobel anul acesta. Şi-a petrecut toată viaţa scriind despre perioada războiului, ca pentru a imagina viaţa părinţilor săi înainte de naşterea lui. Această carte e un fel de a reveni la generaţia părinţilor dvs.?
JB: (Tăcere.)
FB: De fapt, credeţi că spun prostii?

Aici, ţin ca cititorul să admită că am făcut dovada unui curaj eroic. Mărturisiţi că am fost John Wayne la chestia asta. Un vânt cald suflă peste deşertul californian timp de o mie de ani, apoi idolul meu reîncepe să vorbească, privind pe fereastră.

JE: Nu. Treaba mea e să găsesc o perioadă care îmi place, în care doresc instinctiv să trăiesc pe o perioadă lungă, şi după asta, să mă aştern pe scris şi rescris. Asta am făcut cu al Doilea război mondial, astăzi, în etapa asta a vieţii mele, E şi ceea ce făcusem înainte, cu perioada postbelică, în cărţile mele precedente. Găsesc perioada, o studiez, selecţionez şi scriu.
FB: E un fel de a trăi în trecut. Preferaţi să trăiţi în trecut mai degrabă decât în prezent, asta e?
JE: Sunt nevoit să trăiesc în prezent. Acum mă uit pe fereastră, şi ştiu că sunt la Paris, în 2015. Nu sunt complet smintit şi sunt încântat că sunt aici. Dar am şi o viaţă imaginară pe care o ador.
FB: Vă place atmosfera din Los Angeles-ul anilor 1940? Nu ştiu, vă simţiţi de exemplu bine la Musso & Franck în 1941?
JE: Da, mă simt foarte bine.
FB: Dar atunci, ce credeţi despre America de azi?
JE: Îmi place America de azi. Dar nu voi face nici cel mai mic comentariu despre viaţa politică, viaţa curentă sau actualitatea din Statele Unite. Pentru că nu vreau.
FB: Dacă nu vreţi să comentaţi viaţa politică, nu veţi răspunde deci la întrebarea următoare: ce credeţi despre Obama?
JE: Nu. Nu-mi puneţi întrebări dacă ştiţi că nu răspund la ele, ok?
FB: O altă întrebare atunci, şi cred că va fi ultima. Scrieţi romane foarte lungi, cele 800 de pagini ale celui de faţă acoperă o intrigă etalată pe douăzeci şi patru de zile. De ce utilizaţi atât spaţiu?
JE: Pentru că istoriile pe care le povestesc cer acest format. E o artă majoră, nu cred în lucrurile în mic. Îmi plac filmele lungi, marile simfonii şi cărţile groase. Îmi place viaţa în format mare.
FB: Faceţi acum promovarea acestei cărţi în lumea întreagă. La drept vorbind, vă place asta sau vi se pare plictisitor?
JE: Nu-mi place să călătoresc, dar îmi place să stau în străinătate ca să-mi promovez cărţile. Mai ales în Franţa, fiindcă aici se vând cel mai bine. Mai bine decât în Statele Unite sau în Marea Britanie. Mai bine decât în propria mea limbă.
FB: De ce credeţi că vă iubesc francezii?
JE: O sensibilitate pentru romanul negru şi pentru jazz. Sau poate o atracţie pentru o anumită tradiţie culturală americană.
FB: Aţi putea să refuzaţi complet să vă întâlniţi cu presa, e ceea ce făcea Salinger, şi ceea ce face Pynchon. Aţi putea să nu vă întâlniţi deloc cu nimeni.
JE: Eu vreau să vând cărţi. Ei, poate că nu.

Morala acestui articol e aceasta: slavă Domnului că nu l-am întâlnit niciodată pe J.D. Salinger.

(Frédéric Beigbeder, int. James Ellroy, Lui, nr. 18, 18.06.2015, pp. 16-24.)