interviu postum

        Scriitorilor nu trebuie să li se pună întrebări despre prezent. Lotul care le este propriu e moartea. Mai precis, înşelarea ei, postumitatea. Inutil, deci, să întrebi: la ce lucraţi? sunteţi de acord că rolul intelectualului…? ce credeţi despre situaţia internaţională?
        Ajunge să te aşezi dinaintea lui şi, alene, să-i spui:
        – Să presupunem că undeva, peste o sută şi mai bine de ani, pe cotoare de cărţi prăfuite câţiva tineri vor zări numele dumneavoastră. Vor fi poate curioşi cine aţi fost şi ce aţi vrut să spuneţi. Vor afla că trăiaţi în provincia europeană orientală, într-un stat oarecare, că scriaţi într-o limbă preeuropeană locală, amestec de neolatină şi slavă, complet necunoscută, şi că încercaţi, se pare, să comunicaţi un număr de lucruri care vă păreau îndeajuns de importante. Ce le-aţi putea spune acelor tineri, azi? Cine sunteţi? Mai clar, cine aţi încercat să fiţi?
        Specia interviurilor postume e singura adevărată. Scos din timp, eul se crispează, răsucindu-se ca foile arse de soare.
        Nu ştiu mai mult de trei sau patru scriitori europeni în stare astăzi, nu zic să răspundă, dar să aibă cel puţin adresa la care o întrebare ar putea sosi.

Anunțuri