ipoteza: dacă eram catolici

       Mă întreb dacă ipoteza Eminescu nu era adevărată: ce ar fi fost să fim ţară catolică, pentru istoria noastră. Ne tot revendicăm de la ‘icoana palidă a Bizanţului’ (Cioran), de parcă n-am simţi că tot sub ortodoxismul rus am fost şi tot spre el tânjeam mimetic. Toate pisaniile noastre de pe frontonul bisericilor sunt în chirilice, pentru orice străin e limpede sub ce istorie suntem. (Ţin minte cum îmi lăuda Cleopa călugării ruşi de odinioară care, ajunşi în România în refugiu, purtau pe sub sutană lanţuri de 30 de kilograme şi practicau asceze ciudate… Îi străluceau ochii. Nu spre Athos se uita admirativ, ci spre Est.) Simţi că tot la mentoratul tip Zosima suntem.
       Ortodoxia este totuşi: inaderenţă la istorie. Timp mort. Târâre prin veac, spre viaţa de apoi – singura. Un popor şi aşa placid ca al nostru, înclinat spre resemnare, fără verticală a îndrăznelii sau agresivităţii, mai avea cu greu nevoie de asta. Ortodoxia nu e vinovată în sine şi nu trebuie acuzată pentru natură, a fost un anacronism cald, de refugiu. Dar ne-a turnat puţin plumb în aripi, la un popor care nu avea aripi.
       (În fond cu aderenţa la o Europă unită, ar fi trebuit să avem şi o biserică unită. Paul II a simţit asta. Proiectul ar fi fost dublarea unui sincronism istoric cu unul religios, un teritoriu comun căpătând şi un suflet comun. Limbă latină, religie latină – totul ne îndemna către asta, în fond era tractarea ţării pentru totdeauna din Est. Dar nici ei n-au oferit nimic pentru orgoliul nostru tranzitiv, ecumenismul era un blabla, şi sunt într-o fază de slăbiciune devastatoare. Numai catolicii integrişti, cei cu slujba în latină etc., se mai ţin încă bine pe un picior, în rest suflă vântul.)
       Când se va gândi aici un salt istoric – revoluţionarist – Biserica nu va fi alături, va veni ticăind din urmă. E plăpândă şi temătoare. Când biserica ta nu te ajută la edificarea istorică, nu ai un suflu prea mare în pânze. Nu era făcută să treacă prin chestia ciudată numită Istorie, ci să salveze individual, suflet cu suflet, lipindu-se umil de puterea care-i permitea în tihnă asta. N-a iubit răzmeriţele, plângerile ţăranului frământând căciula în mână, a fost cu puterea, cu ierarhia, n-a iubit emanciparea, n-a iubit mai ales – deloc – viitorul. Catolicitatea e un soi de destin asociativ-afirmativ, ortodoxia un destin disociativ, de statu quo, încremenire. E bună, asemeni unei perne – caldă, confortabilă, dar nu mergi cu ea la luptă.
       Nu ştiu unde am fi fost, anacronismul e imposibil. Poate că aveam alte alianţe, un teritoriu geografic mai larg decât astăzi. Poate, un altfel de destin.

       Eminescu, din nou: teza lui era că religia e un colonialism ca oricare altul: catolicismul a fost folosit de Austria, Germania, Franţa, de Occident în general pentru a se stabili în Est, ortodoxia – folosită de Rusia, pentru acelaşi lucru. Între Rusia şi Vest, problema preferinţei nu se pune. Simulam un creştinism bizantin, când în realitate esenţială a fost talpa grea a Rusiei aici. (Dacă preconizata unire creştină între Est şi Vest se va face într-o zi, ea va începe cu românii – singurii latini ortodocşi şi singurii ortodocşi latini, pe jumătate drumul e făcut -, iar Rusia ştie asta. N-a făcut decât să introducă şcort între noi şi Vatican, pentru a nu ne veni cumva vreo idee.) Secole de catolicism ar fi însemnat secole de civilizaţie timpurie, şi acest ‘timpuriu’ e esenţial, la un popor fără Ev mediu; am fi câştigat în mod limpede câteva veacuri. După E., catolicismul a ridicat ţările unde s-a instalat, ‘în decurs de sute de ani, peste nivelul vieții de rând și nevoile zilnice. Toate popoarele care posed înaltă civilizațiune astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice’.
       Admira ortodoxia, are despre ea pagini minunate, dar oful lui nu era personal ci strict civilizaţional şi punea problema istorică: unde eram, onest, dacă nu ne-am fi lipit de icoana palidă a Estului. Esenţial, prin etosul catolic: organizare, gravitas, ţinută etc. (Poate şi personal lucrurile s-au precizat puţin, dacă e adevărat că în ultimii ani intra des în catedrala Sf. Iosif din Bucureşti să se roage etc.) Nu se poate da un răspuns. Dar e o materie de melancolie, pentru că întrevezi jumătate din el.