istorie: o temă de care ne-am putea lipsi

       A trece imediat la altceva. Altceva-ul: ‘viaţa interioară’, aburul respiraţiei, femeia din faţă, valurile care lovesc acum ţărmul la picioarele tale; literatura, apoi, cărţile, misiunea ta, oricare ar fi, în lume. Lumea reală, în fine, trecută prin conştiinţa ta, fără ideile despre lume, care sunt idei de valeţi. Morala publică, se poate admite în şoaptă, e un parcurs de ratat, un fatalism tandru: fără talent sau creaţie, să străluceşti măcar adiacent, din dividendele indignării. Dacă erai cineva, scriai o simfonie. Artificialitatea, vidul istoriei sunt pasiune a comentariatului de secunzi, fericit să intre în vortexuri aparente fiindcă nu are în ce altceva să pătrundă.
       E în instanţă ultimă o înjosire să fii atent la istorie. Şi ce dare în vileag a unei semireuşite…

       Un lucru ignorat constant e inteligenţa istoriei. Curios, istoria nu e niciodată simplă. Nu e în maniheisme de tip proză religioasă, cu alb-negru, buni-răi, sfântul X s-a întâlnit cu diavolul şi acesta l-a ispitit pe o cărare. În istorie, un criminal e şi salvator, în aceeaşi poveste. Un tip meschin e deopotrivă mare, un monstru – binefăcător. Gengis Han e cel mai respectat tip din Mongolia şi dă acolo numele aeroportului central; suficient de ironic; în Europa rămâne figura clasică a celui mai crud criminal. Stalin ne-a distrus dar ne-a dat Transilvania; în timp ce ungurii pledau, el a spus: Nu, e a românilor, end of story. Putea spune contrariul, oricând, harta ţării ar fi arătat azi ca un cârnat. Fiindcă învăţăm la istorie că am obţinut-o noi, cu arma în mână pe frontul de Vest. În realitate a depins de un singur om, de cuvântul său. Hitler a produs cel mai mare cataclism uman dar e primul care dă pe lume legi ecologice de care facem caz azi, mai mult, cu care ne gargarisim de dimineaţa până seara: salvarea naturii, a pădurilor şi animalelor, reglementarea abatajului şi a vânătorii sălbatice etc.; e probabil că va fi salvat mulţime de specii, nu ştiu. Prin acel mănunchi de legi din Reichsnaturschutzgesetz, pentru prima oară, animalul, ca făptură în sine, e protejat, i se admite că are fiinţă – nu se mai gândise nimeni în istorie la asta, animalul era, ca la Descartes, obiect inanimat cu patru picioare, ca o masă sau un scaun. Nu are foarte mult sens întrebarea Care e dominanta istorică, în personalitatea lui X. Fiindcă răspunsul e o interogaţie la rându-i: Dominantă pentru cine. Pentru românii din Transilvania? pentru mongolii din Ulan Bator? Nu e cazul să ridici o statuie a lui Stalin în Transilvania, lucru grotesc, e tipul care ne-a lăsat un regim din care am ieşit mai mult morţi decât vii. Dar nu trebuie să încetezi să vorbeşti despre fapte; altminteri, prefăcându-te că le ignori prea mult timp, realul ţi-o ia înainte – dacă nu vorbeşti tu, strigă pietrele. Se deschide un muzeu, deocamdată privat, de glorificare a personalităţii lui Stalin, în Rusia… Amintirea lui e oricum favorabilă pentru peste 50% din populaţie. Moscoviţii nu sunt imbecili, ştiu câte milioane de oameni a ucis. E inutil să le-o repeţi, ca şi când ei n-ar şti-o. Dar pentru ei, a salvat Moscova. Pentru evrei, în ciuda ‘Complotului halatelor albe’ etc., rămâne tipul datorită căruia nemţii au crăpat. Ei nu pot uita că pe poarta Auschwitz-ului au intrat atunci trupe ruseşti, nu americane. Nu ai ce face cu varianta consensual-dominantă a istoricilor, legenda neagră – Stalin-cel-rău, punct -, altundeva decât în dicţionare, în conversaţia de salon sau în pamflet. (Toate cărţile de istorie teziste sunt pamflete camuflate, epistemic sunt zero.) ‘Faptele sunt încăpăţânate’, cu vorba lui Lenin. Sfârşesc prin a se impune realităţii, proiectelor morale, consensului oficial. Iar factualul e ambivalent: un tip omoară o mie de oameni, apoi salvează de la înec şase. Pentru familiile celor şase, varianta oficială a criminalului în serie e nimic: pentru aceştia, e salvator-în-serie. E incredibil acel postulat îngrozitor al lui Rousseau din Discurs asupra originii…: ‘Să începem prin a îndepărta [ignora] faptele’. Dimpotrivă – să începem exact de la ele. Contează gânditorii care pornesc de la fapte, pentru că au reflectat îndelung la ele, şi nu de la idei postulate din aer pe care le aplică apoi la real. Şi dacă, simplificând, n-au existat în fond decât două tipuri de gânditori, cei care pornesc de la fapte şi cei care pornesc nominalist de la idei, adică de la o lungă bătaie de câmpi, cine vrea dominantă consensuală, cantitativă, cu buni şi răi, etichete, nu vrea gândire sau istorie, ci o teologie a istoriei, cu diavoli şi sfinţi, tirani şi disidenţă, portrete negre şi roz, canon şi dogmă; vrea o religie. Se imaginează el însuşi în robă, oficiind; e înduioşător, dar nu e interesant. Faptele sunt mai tari şi realul câştigă în cele din urmă. E remarca lui Bulgakov din Maestrul şi Margareta: ‘Acestea sunt fapte. Iar faptele sunt lucrurile cele mai încăpăţânate din lume’. Inteligenţa istoriei e, trebuie adăugat, ceva exasperant, şi chiar propriu-zis înspăimântător.
       Carenţă de discernământ, relativism moral, nihilism istoric, negaţionism la limită? Deloc, aceste amabilităţi de seminar sunt fără sens. Istoria trebuie abordată ca un scriitor: un scriitor nu-şi devaluează personajele şi nu le face morală. Chiar şi ultimul criminal e interesant. Moralizatorul, în proză, plictiseşte, ‘feel-good books’ sunt comice, purii sunt soporific de impuri. Scriitorul caută adevărul mai mult decât sfinţenia, libertatea mai mult decât morala, nu ţine să ne facă mai buni sau să ne spună ce e binele, să edifice masele, să simplifice; nu vrea nici măcar să ne facă fericiţi, pentru asta e de-ajuns să iei o pilulă. O carte e bună dacă nu dă lecţii. ‘Rolul scriitorului’ e acela de a nu avea niciun rol – cel mult, să scrie bine. Proza ‘alertează’, dar numai sufletul individual, asupra lumii. Istoria nu ne învaţă absolut nimic şi naraţiunea ei nu duce în mod necesar undeva, drept care problema sensului moral al istoriei e obiectiv ridicolă.

       …Câţiva tipi din Transilvania (?) încep să vorbească frumos de armata sovietică. Care ne-a ‘eliberat’ totuşi (de nazism). Sunt din stânga islamo-stângistă, cum se numeşte în Occident, adică acea stângă de care ţi-e cel mai tare ruşine dacă eşti de stânga. Cea cu: islamul e bun, Israelul e rău orice ar face, orice imigraţie e bună chiar dacă intră cu forţa, să ai yală la uşă şi să primeşti pe cine vrei e rasism, colonialismul e făcut doar de ‘albi’ nu o constantă antropologică, idem rasismul, feminismul e bun în Vest, nu şi la popoarele arabo-musulmane, ne prefacem că nu ştim că islamismul e noul fascism al lumii, globalismul e bun etc. Pe scurt, nu stânga socială, ci cea morală, cu PC, Cancel & Co. Sunt o minoritate a stângii, bizară, care ameninţă să distrugă stânga – dar în sfârşit, există.
       Tentaţia e să vorbeşti de stupiditate pură. Or, e mai degrabă genul clasic de provocare în cunoaştere. Ceea ce vor asemenea afirmaţii e să desţelenească un câmp analitic, mutând din loc o problemă care ameninţa să se fixeze, să încremenească în certitudine. Micile stupidităţi tip ‘Pământul e plat’, armata sovietică a eliberat ceva pe aici sunt stimulante. Dacă o idee nu bulversează, ea nu-şi justifică apariţia. Ce spun ei e: hai să înaintăm, să depăşim anii ’90. Okay, Stalin e rău, am înţeles, ne-am săturat până peste cap. Păstraţi-vă religia, nimeni nu v-o ia, scrieţi-vă omiliile. Dar lăsaţi-ne să înaintăm naibii în cunoaştere, să trecem de premise, de nivelul de grădiniţă al bluff-ului moral. Moralismul e un pleonasm încarnat, îţi spune că Răul e rău şi Binele, bun, genul de noutăţi epistemologice tulburătoare, la care cazi de pe scaun. Dar predicile nu au nicio importanţă. ‘Mi se pare de altfel că n-ar trebui să citim decât cărţile care ne apucă cu dinţii sau care ne înţeapă. Dacă lucrarea pe care-o citim nu ne trezeşte ca o lovitură de pumn în ţeastă, la ce bun s-o citeşti?’ (Kafka). Şi: ‘O carte trebuie să fie toporul care crapă marea îngheţată din noi înşine’. E ceea ce fac pesemne genul ăsta de tipi şi de provocări, propunând micul excurs apofatic, drumul oblic, stupoarea fecundă. Electrocutezi gândirea stabilită, treci un pic la high voltage.

       Îmi place ideea lui Attali, ‘altruismul interesat’: am interesul ca ceilalţi să prospere ca să fiu şi eu prosper, am interesul ca toată lumea să se vaccineze ca să fiu şi eu sănătos, să înainteze toţi în cunoaştere pentru ca societatea să progreseze, am interesul ca oamenii să nu fie săraci pentru a fi mai puţin şi eu, pe scurt e interesul meu – egoist – ca toţi ceilalţi să reuşească. Tipul ăsta de colectivism… individualist e depăşirea individualismului de dreapta: eu pe primul loc, reuşesc singur, mă îmbogăţesc singur, scutiţi-mă cu constrângerile statului, cu impozitele, cu solidaritatea faţă de ceilalţi etc. Nu e deci altruism (stânga) versus egoism (dreapta), ci un clivaj mai subtil, două egoisme care se înfruntă. Doar că cel dintâi vede un pic mai departe: singurul fel de a ieşi primul e să-i las şi pe ceilalţi să alerge cu mine. Ceea ce e un paradox frumos în orice caz. Dacă alerg singur ies, desigur, pe primul loc mereu, eu, familia mea, casta mea, rasa, religia, tribul. Dar e ceva trist un Gulliver în ţara piticilor. Nu e prea amuzant să fii cel mai bogat dintr-un sat lipit pământului; când treci pe acolo, ţi se strânge inima. Un fel de a spune: am interesul ca vagi urmaşi de peste 100 de ani să se nască, pentru ca eu, azi, să am un sens.
       Să inversăm acţiunea timpului, să ne închipuim secvenţa de cinema: un copil plânge, apoi i se dă o palmă şi începe să râdă. E o secvenţă absurdă fiindcă e inversată, desigur: mai întâi copilul râdea, a primit palma şi a început să plângă. Dar secvenţa temporală inversată, folosită în unele romane (Fitzgerald etc.), în care arăţi mai întâi victima moartă pe caldarâm, apoi o înfăţişezi vie şi începi să-i povesteşti viaţa, e un fel de naraţiune ‘de stânga’. Mai întâi viitorul, apoi prezentul. Prezentul devine atunci mai interesant, primeşte sens, corp. Altfel nu are niciunul. (De aceea o luăm puţin razna cu ecologismul – care e un catastrofism milenarist vechi reformulat ca eshaton scientist -, cu egalitarismul societal poussé, cu globalismul ca necesitate istorică şi toate lucrurile care ridică sprâncene. De obicei injectăm prezent în trecut, când ne fantasmăm un ‘destin’. Aici, injectezi viitor în prezent. Nu are sens nimic fără el, nu doar noi – Shakespeare, Bach, toată aventura. Nu salvezi ‘planeta’ ocupându-te de ea: îl salvezi pe Bach etc., salvezi continuităţi, articulări. Salvezi zeul: niciun zeu nu are sens după dispariţia umanului, un zeu fără creatura lui e un nonsens, singurătate pură, până şi ideea de sens a dispărut.) E viziunea anumitor religii: să ne închipuim mai întâi morţi, 20 de ani după moartea noastră, 50, 100 de ani după. Devii brusc modest. Viitorul ‘ia de păr’ prezentul şi-l scoate la mal. Asta e ‘stânga’. Chiar dacă există falşi profeţi, merită. Vârsta de Aur, reperul primordial nu mai e situat în trecut – ca în reacţionarism -, nu e nici prezenteismul liberal (instituţii, norme, nu ştiu ce), ci e undeva în faţă. Privind dinspre viitor spre azi, azi-ul capătă corp. Primim mai întâi palma şi apoi, de neînţeles pentru toată lumea, râdem.

       Din când în când – să zicem, la doi-trei ani – mă uit prin documente de familie, acele hârtii îngălbenite şi albume pe care nu ştiu de ce nu le punem pe foc. În special perioada imperiului – cum era lumea, ce gândeau oamenii, fiindcă e ceva străin, o lume care a murit istoric sau care a fost asasinată. Sistematic îi cred naivi, dându-mi seama că nu vedeau nimic, şi am o senzaţie de groază. Cum oare au lăsat lumea aceea să moară, e neverosimil. Totul era schematic şi simplu, până şi nuanţele lor închipuite, visurile, amantlâcurile. Plat. Şi nu aveau niciun habar ce va fi România, viitorul. Te uiţi ce cafenea, ce braserie, unde se întâlneau românii din Viena etc. Şi e bizar, fiindcă toate astea există şi azi, sunt la fel, se cheamă la fel, pe aceeaşi stradă. Poţi merge să te aşezi la masa unde un strămoş al tău de acum un secol şi ceva îşi bea cafeaua citind ziarul, genul acesta de insanităţi. În lumea aia care murea, a imperiului austro-ungar, din care toţi vor rupe bucuroşi câte o halcă şi nu vor mai vorbi de ea niciodată, ai revelaţia timpului şi spaima timpului. Nu o buclă neapărat dar ceva ca un salt în gol. Fiindcă erau nefericiţi şi nu ştiau cât sunt de nefericiţi, şi habar n-aveau ce-o să urmeze şi cât de zadarnic avea să fie totul.
       Istorie? Bine. Uite o temă de care ne-am putea lipsi.