Joseph Roth. O lume

Roth-post-1935       Când i se face această fotografie, Joseph Roth are în jur de 42 de ani şi arată de 65-70. Căra pe umeri, e mai mult ca sigur, 100.

       sincronizare. Dintre lumile familiare lui Roth, s-au prăbuşit după cum urmează: imperiul austro-ungar, apoi Austria, apoi Europa.
       Părăseşte Berlinul şi se refugiază în Franţa pe data de 30 aprilie 1933, exact. Ziua reprezintă învestirea cancelarului A. Hitler în Germania.
       Pleacă din Austria – sfârşitul vizitelor acolo -, ca şi Stefan Zweig, înainte de Anschluss.
       La câteva luni după moartea lui, nemţii intră în Paris.
       Mereu la câteva clipe înainte sau după.

       posteritate
       În fond, cine e? Nu dintre scriitorii din categoria spectaculară, Fitzgerald-Joyce-Hemingway. Mai degrabă dintre cei ocupând discret, secret, raftul întâi. Publicul îi reţine azi, în mare, două romane, poate unul singur, Marşul lui Radetzky. Pentru o viaţă, e destul. Dostoievski e cunoscut cu 3, Tolstoi cu 2, Fitzgerald cu unul…
       Autorii totuşi se încăpăţânează să scrie 10-15, continuând să aibă un ciudat simţ al umorului.
       Azi, destul de limpede, contează poate mai mult tragedia decât literatura lui.

       scrisul
       ‘Îmi place să scriu romane. Lucrez zece ore pe zi. (…) Scriu cu grijă, fac patru variante de manuscris, am multe ştersături. Fac încă o corecţie pe şpalturi. Sunt un lucrător conştiincios al limbii, limba germană e patria mea (Frédéric Lefèvre, ‘Une heure avec Joseph Roth’, Les Nouvelles littéraires, 2 iunie 1934, p. 6).
Roth-1938-39       Bea mereu ‘şnapsurile’ şi şpriţurile lui cu sifon, fumează 80 de ţigări pe zi. Scrie obsedat, prodigios, enorm. În cafenea se nasc cele mai interesante romane, corespondenţa, articole nenumărate către revistele din exil ale vremii. Pentru a-l încuraja să scrie dar în acelaşi timp să bea mai puţin, Germaine Alazard, proprietara cafenelei, îi propune un schimb: pentru un Pernod, o pagină scrisă. Renunţă repede, căci viteza de scris a lui Roth i-ar goli pivniţa…
       Literatura e pentru el totul.
       ‘Literatura e sinceritatea însăşi, unica expresie adevărată a vieţii. Care e misiunea ei? Singura ei misiune e divină. Nu mă încred în nicio misiune umană. Comunismul lui Gide mă jenează. Nu cred că omul poate să-l salveze pe om. Sunt credincios: omul nu poate fi salvat decât de cer’ (ibid.)
       Lui Zweig: ‘Felul cum puneţi în relaţie pe Dumnezeu şi scrisul meu nu e adecvat. A scrie e o afacere terestră şi, dintr-un punct de vedere „metafizic”, ea nu se prea deosebeşte de activitatea unui cizmar. (…) A scrie nu e a fi un ales. Nu există niciun singur „artist” şi niciun singur „geniu” în toată Biblia; niciunul în Noul Testament; niciunul în toată lunga listă de sfinţi. Ce facem noi, dragă prietene, nu are nicio valoare în ochii lui Dumnezeu, sau numai una foarte scăzută’ (17 nov. 1935, Joseph Roth către Stefan Zweig, Jede Freundschaft mit mir ist verderblich: Briefwechsel 1927-1938, Diogenes Verlag, Zürich, 2014, pp. 269-270).

       cititul. ‘Vreau să înţelegeţi, de asemenea, că sunt incapabil să citesc. Mă iau aici după vorba potrivită a lui Karl Kraus, personaj pentru care altfel nu am prea multă apreciere: „Un scriitor care citeşte e la fel ca un servitor la masă care mănânc㔑 (scrisoare către Carl Seelig, 1 oct. 1933). Şi lui Soma Morgenstern, prietenul lui: ‘Tolstoi îi pune în gardă pe scriitori împotriva excesului de lecturi. Acolo îţi poţi strica stilul’.
       Obiecţia lui principală: către scriitorii care fac cărţi ‘din cărţi’, din alte lecturi compilate, dezvoltate şi răsfirate la mâna a doua, neglijându-şi talentul, originalitatea, sensul pe lume. Scriitorii ‘pentru scriitori’ erau tot ce dispreţuia mai mult în materie.

       prietenia
       Stefan Zweig e unul dintre primii care au recunoscut talentul lui Roth. Îl citeşte (cu Juden auf Wanderschaft) în 1927 şi îi trimite un cuvânt de admiraţie, la care Roth răspunde surprins, cordial. Zweig e cu 13 ani mai mare decât el şi este, deja, marea referinţă a prozei germane. Se văd pe 13 mai 1929, la Salzburg, în vila lui Zweig. Roth e fascinat de figura scriitorului de succes, dar îi iartă cu greu naivităţile ‘politice’, pacifismul şi ‘umanismul’, încrederea în om. O mulţime de lume trecuse prin casa luistefan-zweig--wien-1934 Zweig, Th. Mann, Gorki, Joyce, Toscanini. Întrevederea e foarte cordială, cei doi se înţeleg imediat şi încep o colosală prietenie fraternă, în cea mai mare parte epistolară. Zweig dezvoltă pentru Roth o imensă tandreţe, protectoare şi inseparabilă; îl va ajuta toată viaţa şi în toate manierele posibile, intervenind pe lângă editori pentru onorarii, propunându-l pe liste de traduceri, ajutându-l direct cu sume importante şi de nenumărate ori. ‘Roth, prietenul meu, fratele meu, ce importanţă are toată această mizerie care ne înconjoară?’ (scrisoare din 10 oct. 1934). Dar naţional-socialismul înaintează.
       În autodafé-urile organizate în faţa marilor universităţi germane, cărţile celor doi sunt aruncate în foc şi ei se trezesc puşi la index în Germania şi Austria. Pierd o mulţime de bani de la edituri (numai Roth 30.000 de mărci, indispensabili) şi sunt obligaţi, rătăcind prin Europa, să colecteze numai din traducerile din exil şi din articole disparate.

Zweig-Roth-Ostende-1936

       Întâlnirea lor din iulie 1936 de la Ostende, în Belgia, e importantă pentru că a lăsat în urmă această fotografie. Zweig, triumfător-protector, cald. Roth, stingher, prăbuşit în muţenie. Zweig e însoţit de Irmgard Keun, care, tot timpul de partea cealaltă a mesei, îi va mărturisi apoi că a fost copleşită de tristeţea profundă a lui Roth, că n-a mai văzut niciodată un om atât de nefericit.
       Se mai văd în câteva rânduri, la Paris între 15 şi 22 februarie 1938, din nou pe 3 martie 1939, când Roth mai are câteva săptămâni de trăit. Ca de fiecare dată, Zweig îl imploră să accepte o cură de dezalcoolizare, plătită de el. Obsesia lui la care Roth răspunde, de fiecare dată, cu un zâmbet.

       alcoolul. Roth către Zweig, argumentând că alcoolul nu îl opreşte, ci dimpotrivă îl stimulează la scris (lucru, se pare, neobişnuit de adevărat în cazul lui):
       ‘Vă rog nu vă faceţi griji în privinţa băuturii. Ea mă conservă mai mult decât mă distruge. Prin asta vreau să spun că, dacă e cert că alcoolul scurtează viaţa, el împiedică moartea imediată. Iar pentru mine, exact despre asta e vorba: Nu a-mi prelungi viaţa ci a împiedica moartea imediată. Nu pot să construiesc pe durata lungă a anilor. Într-un fel, îmi pun în cui şi în alcool ultimii 20 de ani din viaţa mea pentru că trebuie neapărat să mai câştig 8 sau 15 zile de viaţă. Sigur că va veni apoi momentul, ca să păstrăm imaginea, în care cămătarul te va vizita înaintea termenului hotărât’ (12 nov. 1935, idem, p. 264.)

7620373-1       supravieţuirea. ‘Am astăzi 41 de ani. Timp de 15 ani am mâncat pe sponci. Apoi au venit îmbucături mai de doamne-ajută. Apoi a venit războiul. Apoi au venit 10 ani de mâncat pâine goală. Apoi au venit avansurile de plată [pentru cărţi]. Jurnalismul. Muncă dezgustătoare. Umilinţă. 16 cărţi. „Succes” abia de 5 ani încoace – asociat cu nenorociri private şi deci: lipsă de succes. Împrumuturi, victimă a unor escrocherii. Hitler’ (16 nov. 1935, Roth către Zweig, id., 267).
       ‘Ce-ar trebui să fac, acum, astăzi, săptămâna viitoare? Toate gândurile dvs., juste în sine, n-au niciun fundament în acest caz precis. E destul să vă reprezentaţi o zi din viaţa mea, puteţi s-o faceţi, vă fac descrierea. Nu mai am noapte. Mă plimb până la 3 dimineaţa, mă întind îmbrăcat în pat la 4, mă trezesc la 5 şi rătăcesc din nou prin cameră. Sunt 2 săptămâni de când nu mi-am schimbat hainele. Ştiţi bine ce reprezintă timpul, o oră e un lac, o zi o mare, noaptea e o eternitate, să te trezeşti e o luptă pentru a-ţi regăsi luciditatea şi a şterge febra unui vis urât. Să ai timp, timp, timp, tocmai că asta nu am deloc’ (22 ian. 1936, ibid.).
       ‘Nu reuşesc pur şi simplu să mă acomodez cu lumea asta’ (17 febr. 1936, id., 286).

       imperiul. Pentru a-l înţelege pe Roth trebuie înţeles simplu că undeva lângă noi murise o lume. Un teritoriu din centrul Europei de 300.000 de km pătraţi, 50 de milioane de oameni, 14 limbi. Dispărut fără urmă, fără un motiv aparent, ca şi când nu ar fi fost vreodată. În noua Europă de azi, cel puţin lucrul poate pune rezonabil pe gânduri…
SKMBT_65218040212260_0003       Habsburgii şi Franz Joseph nu le impuseseră artiştilor să fie în slujba unui ideal. Asta facilitase explozia unei libertăţi neobişnuite, în avangardă şi experiment formal.
       Roth e născut în Brody, Galiţia (multă vreme va pretinde că e vorba de Szwaby, o colonie şvăbească), într-un shtetl de la marginea de est a imperiului. Teoria lui e că adevărata lume şi cultură austro-ungară nu a fost reprezentată şi apărată de centru, ci de periferiile ei. Încă mai crede, în 1935, în salvarea Centrului Europei prin recrearea vechiului imperiu sub cupola casei austriece domnitoare… Hitler va mai dura 2 ani, spune, apoi vor veni habsburgii; o Anschluss va avea loc, dar nu a Austriei de către Germania ci dimpotrivă, alipirea Germaniei la cea dintâi, sub o monarhie austriacă pacificatoare. Era în legătură cu descendenţi habsburgici, cu cercurile emigraţiei de la Paris…
       La fel de adevărat e că de obicei nu se înşela, politic, şi că fusese mereu cu mult mai lucid decât Zweig.
       ‘Nu aveţi dreptate atunci când spuneţi că furia mea defensivă este o ură ofensivă. Nu e rezonabil din partea dvs., când ar fi trebuit să mă cunoaşteţi atât de bine. Faptul că eu, Jossel Roth originar din Radivilov, apăr Germania odată cu întreg trecutul mare al acestei ţări, e un lucru de care-mi dau perfect de bine seama. Iudaitatea mea nu mi-a apărut niciodată decât ca o calitate accidentală [akzidentelle Eigenschaft], cam ca mustaţa mea blondă (ar fi putut fi foarte bine neagră). N-am suferit niciodată din cauza asta, n-am fost niciodată mândru.

 

Nu sufăr nici de pe urma faptului că gândesc şi scriu în germană, ci din cauză că 40 de milioane de indivizi în plin centru al Europei sunt nişte barbari. Această suferinţă o împărtăşesc cu mulţi alţii, cu aproape 20 de milioane de indivizi germani – presupunând că asta s-ar putea traduce în cifre. Cred într-un imperiu catolic de obedienţă germană şi romană şi sunt foarte aproape să devin un catolic ortodox şi poate chiar militant. Nu cred în „umanitate” – n-am crezut niciodată, ci în Dumnezeu şi în faptul că umanitatea asupra căreia el nu-şi exercită graţia este o grămadă de rahat. Dar sper în graţia sa („Palestina”, „umanitatea” îmi repugnă de mult). Ceea ce mă interesează e doar Dumnezeu şi, provizoriu, pe pământ, ca teritoriu în interiorul căruia să pot lucra şi să-mi împlinesc datoria pământească, un imperiu german catolic. (…) Furia mea e justă şi ea nu este ură. Şi voi avea dreptate, fiindcă Hitler nu va dura mai mult de un an şi 1/2 şi va veni atunci un nou Reich. Încet dar sigur. (…) Habsburgii vor veni. Nu negaţi, vă rog, ceea ce e vizibil şi clar! V-aţi dat seama că am avut dreptate, până acum. Austria devine o monarhie. Am dreptate. Am prezis şi nebunia excesivă a Prusiei, deoarece cred în Dumnezeu. Iar dvs. nu aţi văzut-o, fiindcă aţi crezut în „umanitate”: noţiune atât de vagă încât, în comparaţie cu ea, am putea să credem că-l întâlnim pe Dumnezeu în fiecare clipă într-un tufiş în flăcări./ Desigur, prietenia este adevărata patrie.’ (Roth-Zweig, op. cit., 24 iulie 1935, pp. 238-239.)
       Pasiunea, suferinţa reală care au urmat sfârşitului imperiului. Pierderile istorice antrenate de prăbuşirea acestei Uniuni Europene în mic care a fost imperiul austro-ungar. Toate astea s-ar putea foarte bine contabiliza undeva, dacă lucrul nu ar cuprinde azi un sens care, de fapt, ne sperie.

       (Caricaturistul azi uitat Bil Spira, evreu născut în Viena, e arestat, împreună cu tatăl său, la venirea la putere a lui Hitler. În 1938, după Anschluss, reuşeşte să fugă în Franţa. Avea 25 de ani când îi face aceste portrete insectiforme lui Roth, scriitorul austriac celebru pe care venise să-l cunoască în cafeneaua Tournon. După Ocupaţie, falsifică la Marsilia paşapoarte şi vize pentru exilaţii care voiau să părăsească Franţa; e arestat (1941) şi trece prin mai multe lagăre germane, între care Buchenwald şi Theresienstadt. Se întoarce după Eliberare la Paris, unde trăieşte până în 1999…)

       consideraţii de filozofia istoriei. Zweig către Roth:
       ‘Vă rog, scoateţi-vă din cap această idee că am fi duri cu dvs. Nu uitaţi că trăim o perioadă de declin al lumii [Weltuntergang] şi că ne putem socoti fericiţi dacă supravieţuim pur şi simplu acestei epoci. Nu-i acuzaţi pe editori, nu vă învinuiţi prietenii, încetaţi chiar să mai faceţi penitenţă, ci aveţi în fine curajul de a mărturisi că, oricât de mare aţi fi ca scriitor, sunteţi din punct de vedere material un biet evreu sărac, aproape la fel de sărac ca ceilalţi şapte milioane, şi că o să trebuiască să trăiţi precum cele nouă zecimi dintre oamenii de pe acest pământ, în penumbră şi strâmtorare’ (31.03.1936, id., 303-304).
       – ‘Roth, veniţi-vă în fire acum, avem nevoie de dvs. Există atât de puţini oameni reali, atât de puţine cărţi adevărate în lumea asta ticsită!’ (30.04.1936, id., 307).
       – ‘Sunt foarte întristat. Flerul meu pentru dezastre politice mă torturează ca un nerv inflamat. Mi-e teamă pentru Austria, iar căderea Austriei ar reprezenta la fel de intim şi prăbuşirea noastră’ (01.05.1936, id., 309).

       …Zweig, în acele timpuri, era Scriitorul. Dintre vedetele epocii, ‘Romain Rolland’ etc., alegem azi neant; afară de profi sau istorici literari nu-i citeşte nimeni. Cum ar spune Roth cu un surâs, sunt ‘scriitori pentru scriitori’, categoria pe care o detesta. Spiritul unei epoci nu poate citi uşor spiritul celorlalte. Zweig, semi-citit azi, pe un lectorat de institutoare şi adolescente întârziate, e văzut ca un scriitor căldicel, fără umbră, în definitiv de mâna a doua, ‘umanist’ etc. Perceput vag şi neconvingător în spaţiul german, aproape deloc în rest.
       Roth pare cu mult mai interesant: are întunecări.

Roth - itinerariu

În mare, itinerariul lui Roth.

       răspuns. Roth către Zweig:
       – ‘E la fel de dificil să te vezi, azi, cu un prieten pe cât era pe vremuri să înfrângi un duşman’ (04.05.1936, Jede Freundschaft…, op. cit., p. 311).
       – ‘Există oare între fraţi gratitudine sau ingratitudine? Cu atât mai puţin între prieteni! Dacă pot să mor pentru un prieten, de o mie de ori mai repede decât pentru o femeie, aţi spune oare că o fac din gratitudine sau dimpotrivă? M-aş lăsa tăiat în bucăţele pentru dvs., literalmente; într-o relaţie atât de serioasă, atât de tragică precum este prietenia, nu există decât absolutul. Absolutul. Aici nu mai există criterii’ (11.05.1936, id., 314).
       – ‘…Nu există nicio altă persoană care, în chestiunile germane, să poată reuni [ca dvs.] în felul acesta claritatea şi adevărul. (De obicei oamenii clari sunt plaţi şi oamenii profunzi sunt confuzi.)’ (29.05.1936, id., 319.)
       – ‘E o şansă că lucrurile se sfâşie brusc în loc să se destrame lent’ (04.07.1936, id., 328).
       – ‘Non-violenţa lui Mahatma Gandhi e pentru mine la fel de puţin liniştitoare pe cât mi-e odioasă violenţa lui Hitler. Ambele sunt inumane’ (10.07.1936, id., 337).

       critica iudaismului. Scrisoare către Blanche Gidon, traducătoarea lui în Franţa: ‘Cât despre antisemitismul din foile de „dreapta”, credeţi-mă, dragă prietenă, că antisemitismul domnului Blum e mult mai periculos. Evreii – ştiţi că am dreptul să vorbesc în deplină libertate despre evrei – au adus socialismul şi catastrofa culturii europene. „Novarum rerum cupidissimi” [vinovaţi de lucrurile noi]: iată evreii. Sunt adevărata obârşie a lui Hitler şi a guvernării portăreselor. (…) Evreii au eliberat plebea. Iată recunoştinţa! dar mă pierd în filozofie’ (Nice, 27 febr. 1935, Cahier Joseph Roth, L’Herne, 2015, p. 222).
       Era convins că evreii au adus ideile noi în Europa şi cu asta şi-au semnat pieirea.

Roth-RobertWagner-Paris-1925

În grădina Luxembourg, cu Robert Wagner, 1925.

       manierele austriece. ‘Am fost să-l văd pe Rilke la hotelul Foyot când am ajuns la Paris în 1922. Îi aduceam nişte scrisori de la prieteni din Praga şi din Viena. Într-o zi când mă duceam la el, cineva m-a bătut pe umeri: „Domnul Rilke?”. M-am întors. Era o doamnă care, din spate, m-a confundat cu el. Există o alură austriacă’ (Lefèvre, ibid.).
       Manierele austriece sunt cele care au un succes la femei; le sărută curtenitor mâna, le tratează cu toată atenţia şi seriozitatea. Papion, haină purtată pe umeri, cu mânecile fluturând ca nişte aripi de vultur…

       morala. Roth avea un soi de rigorism moral neobişnuit: pe de o parte de tip activist, intransigent, mai ales la începuturi, dar şi fatalist şi puternic resemnat la un nivel supraistoric. În fond o vastă filozofie a Europei Centrale, a tuturor acelor popoare care nu pot crede în istorie sau nu reuşesc să adere la ea pentru că i-au fost prea mult victime. Irenismul lui Zweig, toleranţa, discursurile lui roz despre umanitate îl îmbolnăvesc uneori.

       Freud: îl enervează – moderat. L-a citit, a ridicat din umeri. ‘În ce-l priveşte pe Freud, e confesorul evreicelor frumoase din Viena. Să devină catolice, şi vor putea să se lipsească de el’ (ibidem).
       Nu-i ierta mai ales viziunea despre Moise, despre poporul evreu ‘inventat’. Când Stefan Zweig îi spune odată că va scurta puţin întâlnirea lor, fiindcă trebuie să meargă să-l vadă pe Freud, Roth strâmbă din nas, surâde.

       femeile. Are în genere succes la femei, care sunt atrase de melancolia lui tăcută. În raport cu ele, însă, se declară constant dezamăgit, nu le găseşte suficient de interesante.

roth-friedl

Cu Friedl, în Berlin.

       Pe Friedl (Friederike Reichler) o întâlneşte în 1919 la cafeneaua Herrenhof. Friedl seamănă cu Louise Brooks. O văzuse într-o zi la Berlin, pe Kurfürstendamm; exclamă înfiorat: ‘Trece o adiere de primăvară’. O ia de soţie în 1922, la sinagoga Pazmanitentempel din Viena. După ce începe să câştige, îi cumpără haine şi încălţăminte de lux. Ea nu-i împărtăşeşte preocupările intelectuale, literatura n-o interesează; face oficiul de corector şi secretară, bătându-i la maşină manuscrisele. Dacă Roth reduce totuşi din consumul de alcool cu care se obişnuise în război, e numai sub influenţa ei benefică. Friedl devine treptat distrată, tot mai bizară, are crize repetate de angoasă. În 1928, în mica localitate Saint-Raphaël din sudul Franţei, pe când Roth e plecat pentru un reportaj, Friedl fuge din hotel pretextând că nişte fantome pătrunseseră prin conductele instalaţiei de încălzire centrală, în cameră. La primul control medical, diagnosticul e fără apel: schizofrenie. Starea ei se agravează. Pe măsură ce se agravează, reclamă internarea în tot mai sofisticate stabilimente de sănătate. Roth e devastat. E departe de a fi un nabab, de altfel, şi se ruinează întreaga viaţă pentru a achita înscrisurile de plată care-i parvin prin poştă ca nişte veşti de moarte.

Friedl-Roth-1925-sudulFrantei

Cu Fredl în sudul Franţei, 1925

(Asemănarea cu Zelda şi Fitzgerald e destul de evidentă, pentru groaza constantă a celui din urmă de a nu putea plăti cheltuielile de internare. Analogia de destin între cei doi, care aleg, în epocă, Parisul şi sinuciderea lentă cu alcool e de altfel evidentă şi neinteresantă.) Din 1933, Friedl e internată într-un stabiliment de neurologie, apoi într-un sanatoriu, în fine într-un azil de alienaţi. Medicii sunt fermi, starea ei e ireversibilă. În 1940, după moartea lui Roth, va fi transferată de la sanatoriul Steinhof din Viena la spitalul psihiatric din Niedernhart, lângă Linz, şi la castelul Hartheim. În iulie, în cadrul programului eugenic al regimului nazist, Friedl e eutanasiată prin gazare.
       Roth nu divorţează de ea niciodată; are câteva legături pasagere. Cu Andrea Manga Bell, din 1929, o metisă plină de farmec, având doi copii deja de care Roth trebuie să se ocupe; părăsită definitiv – după câteva reveniri – în 1938. Cu doctoriţa Sylvia Zappler, înaintea lui Friedl; cu actriţa Sybil Rareş; cu scriitoarea Irmgard Keun. Poate, de asemenea, cu proprietara cafenelei Tournon şi a hotelului de deasupra, Germaine Alazard, o frumuseţe care, la 25 de ani, e o prezenţă maternă, mereu plină de simpatie şi bunăvoinţă faţă de el, asigurându-i liniştea cotidiană şi susţinându-l în devoţiunea lui îndârjită pentru scris. Discret, Zweig trece de câteva ori şi achită note restante de plată. Germaine păstrează cafeneaua, amintirea lui Roth şi moare în 2009, la 103 ani…
       Farmecul lui Roth era indicibil, cum îi mărturiseşte peste ani Manga Bell lui David Bronsen, autorul singurei biografii Roth mai consistente: ‘În realitate, Roth era urât, dar atrăgea enorm femeile, şi mereu erau câteva care se îndrăgosteau de el şi-l copleşeau cu insistenţele lor. N-am cunoscut niciodată un alt bărbat degajând o asemenea atracţie sexuală. (…) Putea fi tandru ca nimeni altul, şi eram complet înnebunită după el’ (David Bronsen, Joseph Roth, ed. Seuil, Paris, 1994, p. 189). Cu femeile e adesea gelos şi tiranic, face câte o scenă sau se cufundă într-un mutism sumbru, făcându-l cu atât mai interesant în ochii celor care se pasionau pentru dramă. Sumbru, tragic, genial, trebuie spus că nu e nevoie să facă un efort, toată viaţa lui e saturată de veşti proaste şi suferinţe fără întoarcere.

Das bin ich wirklich; bšse, besoffen, aber gescheit       sfârşitul. Ultima oară când o vede pe Blanche Gidon, traducătoarea lui în franceză, îi spune motivul pentru care bea: ‘se sinucidea, era la capătul puterilor, nu mai putea să suporte durerea compatrioţilor lui închişi în Austria. În fiecare zi primea veşti proaste. Încarcerări, dispariţii, morţi… (…) „Mi-am pierdut ţara.” Aceste cuvinte reveneau încontinuu pe buzele lui. (…) „Sunt bolnav, dragă prietenă (…). Sunt foarte bolnav. În luna noiembrie vă veţi duce la înmormântarea mea”‘. Era în 18 mai 1939.
       La şase zile…

Tournon       Data: 24 mai 1939.
       Locul: cafeneaua Tournon din Paris, la doi paşi de Senat şi de grădina Luxembourg.
       Cadrul: după-amiază caldă, foşnetul unui local obişnuit, clienţi grăbiţi să-şi soarbă cafeaua pentru a pleca mai departe.
       Cineva vine cu ştirea că Ernst Toller, bunul său prieten, s-a spânzurat în camera sa de hotel din New York. Cineva – cine? Lucrul nu se ştie foarte bine. Roth e ca de obicei la masa lui, în cafenea. Se prăbuşeşte de pe scaun. Alertaţi de proprietară, Blanche Gidon, Friederike Zweig şi Soma Morgenstern se grăbesc să cheme o ambulanţă care îl transportă la spitalul Necker. După trei zile, pe 27 mai 1939, în marea sală de aşteptare a spitalului, moare, spre dimineaţă. Singur, în marea sală de aşteptare; probabil, de o dublă pneumonie agravată de un delirium tremens. Are 44 de ani.
       Pe 30 mai, prietenii îl însoţesc la cimitir.
       Şi-ar fi dorit să fie înmormântat în Montmartre, ca Heine, dar se consideră că e prea scump şi locul e ales în cimitirul Thiais, secţiunea catolică; pe placă stă scris ‘scriitor austriac – mort la Paris în exil’.
       Scena cimitirului, deconcertantă. Ceremonia e simplă şi austeră, s-a renunţat la discursuri. Catolicii susţin că s-a convertit la creştinism şi e unul de-al lor, dar nu se găseşte certificatul de botez. Evreii nu pot citi Kaddish-ul. Comuniştii şi anarhiştii şi-l revendică (deşi ‘conservator şi anarhist’, fusese de stânga şi semnase articole, în tinereţe, ‘Joseph cel Roşu’), dar renunţă şi ei la discurs. Publicul – în majoritate exilaţi şi proscrişi. Scriitori, artişti cunoscuţi din Viena, Praga, Berlin, jurnalişti, figuri politice, apatrizi. O delegaţie a legitimiştilor austrieci, venind să depună o coroană cu panglici în negru şi galben pe care scrie simplu: ‘Otto’. Vremea, ni se spune, mohorâtă, cimitirul dezolant, cerul vineţiu sumbru.
       Un canonic austriac spune câteva rugăciuni şi sicriul e coborât.
       Grupul mortuar eterogen s-a risipit. Nu mai e nimeni.
       Către sfârşitul anului, Zweig, din nou în Paris, merge la mormântul lui, înainte de a-l suna pe Ernst Weiss, care i se plânge: chiar şi mort, Roth e cel mai important pentru tine.

roth-dans-une-gare-FRance-1926       ipoteză: ar fi putut scăpa, înspre America? Poate. De ce nu. A primit una dintre acele invitaţii de la Eleanor Roosevelt, prin care beneficia de ajutorul unui comitet de asistenţă pentru plecare, o altă invitaţie de la PEN-Club, o fictivă participare la un congres de scriitori. Cu toate intervenţiile prietenilor, nu pleacă, nu se lasă scos din Europa pe care a cutreierat-o cu cele 3 valize ale lui. I se pare oricum prea târziu. E probabil că Roth n-ar fi supravieţuit Ocupaţiei, numai evreii cu cetăţenie franceză puteau fi în bună măsură cruţaţi. Avea aproape 10 persoane, după spusele lui, mai mult sau mai puţin în întreţinere, nu le-ar fi putut lua după el. Urmarea rutei salvatoare Paris-Marsilia-Casablanca-New York presupunea un preţ exorbitant în bani şi efort, pe care Roth, complet ruinat financiar, moral şi fizic, era departe de a-l fi putut plăti.
       Moartea a venit la timp. E ceea ce-ţi spui pentru că nu vrei să ţi-l închipui cunoscând lagărele de concentrare: moartea a venit la timp.

       post scriptum. Iulie 1940, Friedl e gazată în programul de eutanasiere forţată.
       1940, rămas în Paris, Ernst Weiss, prieten cu Zweig şi Kafka, se sinucide în ziua în care nemţii intră în oraş.
       1942, Stefan Zweig se sinucide în Brazilia.

      
       Exterior, zi. Luat caietul Roth de la librăria editurii L’Herne.
       Interior, zi. Mă gândesc să intru în cafeneaua lui, aflată pe strada paralelă, să-l răsfoiesc acolo; sentiment dublu de ridicol şi emoţie; aprind un cigarillo pe terasă. Nişte tipi au rezervat chiar masa lui Roth; sosesc apoi, numai zâmbet. Toţi septuagenari. Nu ştiu dacă şi masa, fosta masă de marmură, dar bancheta e într-adevăr aceeaşi la care stătea Roth scriind la romanele lui, redactând articolele, scrisorile zilnice. Cei care au rezervat trebuie să fi fost categorici. ‘Am dori masa lui Roth. Cea cu… Exact. Suntem patru. Burţile noastre anonime ar fi încântate să mănânce la masa unui scriitor cunoscut, de acum un secol. Da, antreu şi de toate.’ Pe perete e înrămată o poză a lui, cu un citat, cel cu ‘o oră e un lac, o zi o mare…’. Mă gândesc deodată că la masa asta s-a prăbuşit.

Roth-table Tournon

Joseph-Roth-Place-de-lOdeon
       Deschid caietul pe terasă. În secţiunea de fotografii, una îmi atrage atenţia. Roth în septembrie 1925. Tânăr, e pe mica piaţetă semicirculară din faţa teatrului Odéon, cea care e acum plină de motociclete şi maşini parcate. În spate, la umărul lui drept se vede intrarea de la nr. 21, unde va locui Cioran 30 de ani. Life is crazy like that. C. ajunge la Paris cinci ani după Roth. Amândoi aveau în Gabriel Marcel un bun prieten, casa acestuia era deschisă pentru ei, şi amândoi iubeau grădina Luxembourg. Cu totul imposibil nu e să se fi cunoscut în treacăt, aceşti supuşi-cetăţeni ai imperiului.

       Exterior, noapte. Şi cu asta se închide o lume.

Tournon-act

Reclame