libertatea de exprimare

       Libertatea de exprimare e libertatea-metresă, ea există pentru a proteja celelalte libertăţi, motiv pentru care e cea mai importantă. E libertatea de la care pornind poţi ajunge la oricare dintre celelalte, sau a cărei lipsă pregăteşte o tiranie. E absolut esenţială în raport cu toate celelalte – libertatea de circulaţie, economică, de conştiinţă, religioasă etc. E motivul pentru care textele constituţionale o sanctuarizează în ţări libere, şi o declară absolută, nepermiţând lecturi restrictive ale ei. Nu te atingi de libertatea cuvântului; cu moartea ei, mor destrămându-se toate celelalte, deoarece cuvântul e anticamera actului, şi în bună măsură compensarea lui; dacă nici măcar el nu e liber, nici acţiunea nu va fi.
       Fără libertate de exprimare, tot ce mai poţi face într-o societate este să spargi, să arunci, să împuşti – să treci la act. Închizi verbalizarea şi licenţiezi instinctul.
       Adaug că libertatea de expresie a fost întotdeauna, istoric, arma stângii, a emancipării, a celor oprimaţi sau umili. E uimitor că, azi, prin universităţi etc., conservatorii apără – timoraţi – free speech iar grupurile de stânga o atacă, denunţând-o drept camuflaj pentru ‘hate speech’; e o retorsiune şi o luare în posesie patologică. Libertatea de expresie nu aparţine arsenalului dreptei, reacţionarismului sau conservatorismului în general – care au fost mereu, istoric, obsedate de legiferarea ‘blasfemiei’ şi de statuarea ofenselor de lezmajestate la normă. Faptul că revendicările s-au inversat e consternant. Dintotdeauna în societăţi piramidale, cei de sus vor putea vorbi ce doresc, ei controlează oricum naraţiunea publică. În instanţă ultimă, pot apela la vistieria proprie şi plăti, se pot răscumpăra. Cum sunt globalişti şi cosmopoliţi de esenţă, la rigoare se pot exila în vreun teritoriu paradisiac. (Uităm că bietul Ovidiu, prima victimă celebră a libertăţii de exprimare, a fost doar surghiunit, nu exilat, pedeapsă de gravitate intermediară prin care, în imperiul roman, nu ţi se confisca şi averea, ci te puteai bucura în continuare de ea – construind de pildă vile-palat fortificate, în teritorii barbare – iar familia ta o putea moşteni.) Un sărac, un ins fără putere nu are cu ce-şi răscumpăra cuvintele într-un perimetru administrativ şi social dat. Şi sărăcia, şi vorbele îl leagă de pământ, el plătind integral, acolo, pentru ele. E esenţial pentru progresia emancipării ca vorbele să fie libere pentru insul mărunt şi generic. Cuvântul liber e pentru cel slab iar nu pentru cel puternic, care nu critică singur, tautologic, ceea ce produce simultan.

       Se obiectează îndeobşte, în şoaptă, aproape rugător: Bine, dar… n-am putea-o îngrădi puţin, numai puţin, această libertate – pentru nazişti, rasişti, sexişti, extratereştri? Doar o mică, o minusculă derogare împotriva acestor monştri şi inşi dezgustători, şi apoi să mergem înaripat mai departe…

 

Reclame