libertatea de exprimare

       Libertatea de exprimare e libertatea-metresă, ea există pentru a proteja celelalte libertăţi, motiv pentru care e cea mai importantă. E libertatea de la care pornind poţi ajunge la oricare dintre celelalte, sau a cărei lipsă pregăteşte o tiranie. E absolut esenţială în raport cu toate celelalte – libertatea de circulaţie, economică, de conştiinţă, religioasă etc. E motivul pentru care textele constituţionale o sanctifică în ţări libere, şi o declară absolută, nepermiţând lecturi restrictive ale ei. Nu te atingi de libertatea cuvântului; cu moartea ei, mor destrămându-se toate celelalte, deoarece cuvântul e anticamera actului, şi în bună măsură compensarea lui; dacă nici măcar el nu e liber, nici acţiunea nu va fi.
       Fără libertate de exprimare, tot ce mai poţi face într-o societate este să spargi, să arunci, să împuşti – să treci la act. Închizi verbalizarea şi licenţiezi instinctul.
       Adaug că libertatea de expresie a fost întotdeauna, istoric, arma stângii, a emancipării, a celor oprimaţi sau umili. E uimitor că, azi, prin universităţi etc., conservatorii apără – timoraţi – free speech iar grupurile de stânga o atacă, denunţând-o drept camuflaj pentru ‘hate speech’; e o retorsiune şi o luare în posesie patologică. Libertatea de expresie nu aparţine arsenalului dreptei, reacţionarismului sau conservatorismului în general – care au fost mereu, istoric, obsedate de legiferarea ‘blasfemiei’ şi de statuarea ofenselor de lezmajestate la normă. Faptul că revendicările s-au inversat e consternant. Dintotdeauna în societăţi piramidale, cei de sus vor putea vorbi ce doresc, ei controlează oricum naraţiunea publică. În instanţă ultimă, pot apela la vistieria proprie şi plăti, se pot răscumpăra. Cum sunt globalişti şi cosmopoliţi de esenţă, la rigoare se pot exila în vreun teritoriu paradisiac. (Uităm că bietul Ovidiu, prima victimă celebră a libertăţii de exprimare, a fost doar surghiunit, nu exilat, pedeapsă de gravitate intermediară prin care, în imperiul roman, nu ţi se confisca şi averea, ci te puteai bucura în continuare de ea – construind de pildă vile-palat fortificate, în teritorii barbare – iar familia ta o putea moşteni.) Un sărac, un ins fără putere nu are cu ce-şi răscumpăra cuvintele într-un perimetru administrativ şi social dat. Şi sărăcia, şi vorbele îl leagă de pământ, el plătind integral, acolo, pentru ele. E esenţial pentru progresia emancipării ca vorbele să fie libere pentru insul mărunt şi generic. Cuvântul liber e pentru cel slab iar nu pentru cel puternic, care nu critică singur, tautologic, ceea ce produce simultan.

       Se obiectează îndeobşte, în şoaptă, aproape rugător: Bine, dar… n-am putea-o îngrădi puţin, numai puţin, această libertate – pentru nazişti, rasişti, sexişti, extratereştri? Doar o mică, o minusculă derogare împotriva acestor monştri şi inşi dezgustători, şi apoi să mergem înaripat mai departe.

       Chomsky: ‘Dacă nu credem în libertatea cuvântului pentru cei pe care-i dispreţuim, înseamnă că nu credem deloc în ea’. Are într-adevăr sens să aperi libertatea de expresie doar pentru cineva ale cărui opinii te dezgustă (negatori ai Holocaustului, rasişti, bizari, ultimii monştri imaginabili, iar apoi toată descendenţa). Restul e total nul. A apăra dreptul la opinie şi a apăra o opinie anume nu e acelaşi lucru, iar a apăra o opinie care place e lipsit de sens.

       La ce foloseşte o opinie. Evident pentru a fi discutată, o opinie nu e ceva făcut să fie călcat în picioare. O arunci în public, publicul o discută. Opinia nu e a ta, din momentul în care o expui, toate opiniile sunt prin natura lor publice, nu există opinii ‘private’ (acelea sunt gânduri, ceva ce n-a ajuns la expresie publică, mâzgălitura ta într-un jurnal), apologiile modeste tip ‘E doar opinia mea’, ‘E doar ceea ce cred’ sunt contradictorii în termeni. Orice opinie se discută, aşadar. Chiar şi cele scandaloase, abjecţi sau naivi care spun că Holocaustul n-a existat, bizari care cred că femeia e inferioară şi trebuie să poarte pe cap un prezervativ, candizi convinşi că Pământul e plat. Chiar şi ei au aruncat opinia în public, ea nu mai e a lor. Şi trebuie să aibă, de partea cealaltă, preopinenţi care să zică: iată de ce ceea ce spui e nazist etc. Nu mai ai cum s-o opreşti, ca opinie, nu mai poţi trece ceea ce e public înapoi în sfera privată – cu acea expresie americană curentă, nu mai poţi băga pasta de dinţi înapoi în tub. Opinia există deja prin sine acolo, e naturaliter publică. Dacă ar fi a unui ins, acesta ar putea fi pedepsit – dar nu poţi amenda, nominal, ceva ce nu mai aparţine unuia. (‘Cu derbedeii nu stai de vorbă’, sfatul lui Noica, e igienă privată. Există ofensă privată, dar nu există ofensă publică – publicul e transgresiv.) Nu există interdicţie, cenzură, reprimare, ci de acum înainte numai dezbatere. E cu alte cuvinte prea târziu. Trebuie să accepţi să-l întâlneşti pe diavol.