Liiceanu, G.

       Nu încetez să mă mir cum un tip care e de departe cea mai gravă şi mai subtilă inteligenţă speculativă a României a putut deveni, în numai câţiva ani, din figură iconică, un obiect de batjocură groasă, simili-subumană, românească.
        Ipoteză: absenţa creaţiei originale. S-a aşteptat ceva spectaculos şi el nu a fost livrat. În felul ăsta s-au surpat primele niveluri, afectând şi legitimitatea. Dacă ar fi existat consistenţă, comentariul prob s-ar fi fixat acolo, iar marginalitatea şi lumpenul ar fi fost pasabile. – Se poate.
        Încă o figură înghiţită de mâlul Balcanului.

*

– superstiţia stilului

       Am avut mereu o nedumerire asupra a ceea ce se înţelege la noi, într-o cultură provincială, prin stil. Şi se înţelege prea des şlefuirea estetică a frazei, ca un fel de obligaţie de igienă; altfel spus, meşteşugul scriiturii. Or, asta e o catastrofă – iar pentru un scriitor o piatră de mormânt.
        Mărturisirea târzie a unui stilist: ‘Omul care mi-a făcut cel mai mult rău este Valéry. Am avut naivitatea să cred, ca el, că limbajul e totul. O superstiţie franţuzească, de altfel. Nu, limbajul nu e totul, e aproape nimic. Un Dostoievski sau un Tolstoi nu i-au dat nicio importanţă. Dacă ai ceva de spus, o spui, asta-i tot. Căutarea cuvântului potrivit e un demers dintre cele mai vane. Saint-Simon n-a meditat asupra limbajului. Şi totuşi – sau mai curând: de aceea – e poate cel mai puternic scriitor francez. A medita asupra ‘scriiturii’ echivalează cu o castrare. Literatură de eunuci. Obsesia expresiei devirilizează’ (Cioran, Caiete).
        În alt registru – ziaristul Brunea-Fox, într-o scrisoare către Fondane: ‘Am ajuns la vârsta… când ceea ce altă dată constituia slăbiciunea noastră juvenilă – metafora, cuvântul-numismat, truvaiul-abisal, termenul-monstru – aceste oglinjoare pentru captat gândirea primitivă – nu mai au priză asupra sensibilităţii noastre…’.
        După ce se repetă până la saţietate despre Cioran formula ‘cel mai mare stilist al limbii franceze’, în genere nu se mai adaugă nimic. Ca şi când esenţa operei lui ar consta în formă, în înfloritură, în ohtăturile pe care le smulge domnişoarelor. Or, geniul, unicul său geniu, e de găsit în fondul gândirii sale. El poate fi în expresie, în percutanţa ei, dar nu în ornamentul cu dantelă; acuitate şi forţă, nu şlefuire şi meşteşug. ‘Toate apele au culoarea înecului’ – nicio înfloritură aici, doar geniu pur. Mai mult, stilul e de obicei invocat de cei care-l ‘admiră’ pentru a-i putea respinge mai bine ideile. C. e mare prin ceea ce a spus, şi nu prin felul cum a făcut-o. Aderi la fondul de acolo sau nu aderi nicăieri.
        …Săptămânile trecute, un om ataşant, un tip care-ar fi putut fi în această viaţă foarte mult dar s-a mulţumit să fie cel mai important moralist român, a spus despre ultima lui carte că a lucrat-o foarte mult în formă. Sensul spuselor era ăsta. M-am prăbuşit. Da, textul este lucrat. Într-atât de lucrat, că-ţi vine să vomiţi de la a doua pagină: cadenţa falsă, ‘cântată’ a frazei, topica, pirueta fonetică şi impresia de cântec cu afectare livrescă sufocă nemilos ultimele urme de autentic. Şi omul ăsta e sigur printre ultimii reali, chiar ştie să scrie şi n-are nevoie de romanţe pentru institutoare îmbujorate. Pluteşte şi se stinge în propria-i legendă despre legenda care ar fi putut fi. – Îmi amintesc de un comentariu: ‘Peste drum de poarta prinsă într-un gard masiv de zid…’ – un quinzen…, în felul ăsta mai ai puţin şi scrii în alexandrini. Stilul nu se obţine exterior, din metrică abilă, ca un solist de strană cu ureche, nu e fonetică, ison – ci ton lăuntric. Stilul – dar el ştie asta – e o melodie interioară care se desprinde din text, poţi formula oricât de colţuros sau neglijent, melodia o să se degaje cu necesitate din scrisul tău. Nu trebuie să îngrijeşti fraza polisând-o, e absurd… Poţi scrie cu biciul şi cu stiletul, şi din proza ta să se audă, din spatele aglomerării de fraze, o sonoritate de flaut. Vreau să spun că pentru a avea stil nu trebuie să faci nimic – îl ai sau nu, e cifrul după care o să fii recunoscut, şi el n-are a-şi face probleme în privinţa asta, scrisul lui se desprinde dintr-o sută. Or, a confundat stilul cu eufonia. Am văzut oameni chinuindu-se apoi sincer, în viaţă, să scape de frazeologie: fără succes. Nici din conversaţie n-o mai pot scoate. Vorbesc mereu de ‘splendoarea’ nu ştiu cărui lucru etc., de parcă ar da tot timpul ochii peste cap. Tipi absolut oneşti, cu o fibră lăuntrică autentică, rămân însă incapabili să mai facă ceva. Odată infectat de frazarea afectat-livrescă, eşti terminat. Or, toate astea nu sunt decât jonglerie şi pliere a batistelor de mătase.
        Fireşte, micile hiene ignare le-au simţit acestor oameni slăbiciunea – sterilitatea fundamentală, inexistenţa unui corpus de idei, dezamăgirea când şi legenda in posse se va fi terminat – şi de 10-15 ani se reped…
        Nu formula contează, ci seva. Superstiţia ‘stilului’ de camuflaj, una dintre catastrofele culturilor… well, am vrut să spun ale culturilor ‘mici’, o voce însă îmi şopteşte, insistent: inexistente, inexistente

*

       Textele lui G.L. despre actualitate au fost de un simplism care a dezolat pe destui dintre prieteni şi afini, şi asupra căruia s-ar fi putut reveni. (Dacă ar fi murit ieri, ar fi rămas din el amintirea unui text ‘public’ exprimând mirarea că bătrânii nu au 32 de dinţi sau bani să completeze până la acest număr, însă au sistematic opţiuni dedentabile în istorie. În matere de dezolare, s-ar fi putut încerca mai puţin.)

*

       Totuşi, unde să reuşeşti să ascunzi texte precum cel despre regii care sunt ‘ferestre spre cer’ ale popoarelor?… Te găseşte cineva peste 100 de ani, şi citeşte asta. Va trebui să fie mereu cineva, alături, care să aşeze în context: ştiţi, era după anno Domini 1989, bieţii oameni ieşeau din grote, erau vulnerabili la entuziasme bizare, ancilare… E cam consternant, nu se poate explica aşa ceva. Şi din nenorocire se găseşte mereu cineva să le dezgroape.
        Ce neînţelegere. Dacă G.L. era de stânga ar fi fost mai periculos decât o carabină, e un tip de atac (elev al lui C., necum al lui N.), inteligenţa lui e de atac, are nevoie de absurd şi de ură. Să vezi un ins de atac construind mereu structuri defensive (conservatorism), chinuindu-se să fie sedus de toleranţă şi tihnă lălâie, ridicând fortificaţii orientale de pripas pe unghiuri absurde stil de Vauban; e de neînţeles, aproape o erezie a spiritului. Dar la valahi nu există stânga, radicalitate; popor de rurali ridicat pe proprietate funciară ori pe frustrarea ei, marcat de tropismul lui anistoric. Nu va ieşi nimic.

*

       Moralist aparent emfatic, e un bun portretist (nimeni nu observă, din cauza specialităţii lui, portretele în sânge).
        Cele două defecte mari: indiscreţia şi sarcasmul. O indiscreţie de tipul oltenesc, vag sinistră. Portretul lui Noica se termină prost; portretul lui Cioran se termină prost; al regelui Mihai, idem. Morb al micii răsuciri şi deriziuni finale, polisate greu de exerciţiul rudimentelor livreşti dar supravieţuind, viguroasă. În rest, acest tip, calomniat de peste un deceniu ca nimeni altul în cultura valahă de acum, e evident insul cel mai cald, mai amuzant, mai generos şi mai cumsecade care se poate închipui etc.
        Pariez că ar fi fost făcut să ‘trăiască’, dacă nu se întâlnea cu gaura neagră a filozofiei. Era sigur destinat să fie actor sau oricum vreun ins de scenă, de conferinţă, de public (ca şi A.P. – ştiu că iniţial au vrut amândoi să încerce la Teatru şi s-au răzgândit, n-o spun de asta: aş fi vrut să fi reuşit). Unul dintre puţinii tipi cu o reală ţinută de pe-aici, e sigur, Balcanul e infectat de psihologie.

*

       ‘Secretul’. Toată atitudinea lui publică, şi ultimii 30 de ani deturnaţi, se pot explica doar prin regretul de a nu fi fost disident, o figură a rezistenţei sau chiar a opoziţiei, de a nu fi fost în fond curajos atunci, în anii comunismului. Ce e azi este atitudine recuperatoare, compensatoare, imposibilă. Ştiu că e vina lui N., care i-a oprit. Dar ar fi putut să refuze, iar povara asta e vizibil imensă pe sufletul lui, încă din zilele lui decembrie ’89. E complexul moral al anacroniei: nemţi care-şi reproşează că n-au fost mai curajoşi cu nazismul şi au lăsat să se întâmple atrocităţi, deveniţi apoi intransigenţi etc.
        N-a avut puterea să spună ‘Plouă’ atunci când afară ploua. Rezultatul – acum sunt numai nori peste tot, ‘comunismul’ există etc.

*

       Conferinţă, sau ceva de acest gen, ţinută de G.L., A.P., H.-R.P. Mă uitam la acest spectacol – fragmente video – pe care ştiam că-l văd pentru ultima oară. Câteva lucruri m-au frapat.
        Mai întâi, cât de cumsecade sunt aceşti oameni. În ciuda tuturor calomniilor, mi s-au părut oneşti, binevoitori, ezitanţi, măcinaţi, torturaţi, frapant de cumsecade. Apoi a fost irelevanţa lor. Mi-au apărut dureros de irelevanţi şi anacronici. Cum au putut domina 25 de ani, fără nicio idee, piaţa ideilor, fără niciun roman mare, fără niciun tratat, fără nicio direcţie propusă, cu un fel de balet graţios al vacuităţii, doar din editoriale cu fraze moraliste şarjate şi bombastice, e un mister mai degrabă duios, ataşant. E cu neputinţă, dar a fost cu putinţă.
        Niciun singur cuvânt nou, o remarcă pe care să n-o mai fi făcut, o observaţie inedită. Totul fusese spus cu ani în urmă, adesea sub o formă identică. De fapt, nimic care să-i delimiteze de cei care au fost acum zece, acum cincisprezece ani.
        Senzaţia că nu mai vrei să asişti la debaclu. Că nu vrei să vezi un bătrân în toate fazele bătrâneţii lui, că există unele de care ai prefera să fii iertat. Ceva asemănător trebuie să se petreacă în privinţa oamenilor pe care nu mai poţi să-i vizitezi la ei sau la azil, după anumite forme ale decăderii. Pentru asta trebuie să te retragi, să decizi că cei ştiuţi au murit. Spiritul tău, în ascuns, decide deja asta. Pentru a-i păstra într-un colţ al memoriei dominat de decenţă, de pozitivitate, de plauzibil. Procedezi la eutanasierea unei imagini imposibile.
        Aceşti oameni au fost.
        Ce va veni? Fără îndoială, ceva ca de fiecare dată imprevizibil, cum obişnuieşte viitorul. Mi se rupe de viitor. Aş fi vrut ca toate astea să aibă substanţă şi durată. Vom uita gustul pentru lucrurile ideal agreabile; îl vom uita repede.

 

Reclame