limba română

       Tristeţea unei limbi provinciale, în formare. Inşi care cred că se spune ‘din cauza’ când sensul e conotat negativ (cauzalitatea pare negativitate) şi ‘datorită, mulţumită, graţie’ când e meliorativ…, care cred că există ‘cacofonii’, ferindu-se şcolăreşte de ele… O cultură de institutori asistă, inerţial, avatarurile unei limbi prea tinere şi nestructurate pentru academism, imprecisă juridic, informală. Toate aceste limbi-dialecte din Balcan, formalizate târziu, cu gramatici pulbere, aşchii dintr-o sumedenie de trunchiuri, fără o şansă reală la străpungerea universalului măcar o dată. E imposibil să spui ce dracu o să se aleagă de tot. Rezervaţie amerindiană sau dispariţie…

 

       Okay, limba îmbătrâneşte. Să zicem că procesul era vizibil de vreo 30 de ani, de când contactul violent cu Occidentul a făcut-o praf, schimbându-i radical fondul de cuvinte.
        Rapidă trecere-n revistă a cuvintelor moarte. Vocabule precum: a prinde de veste, numaidecât, de îndată, întocmai ca, osteneală, seamăn, a îndrăgi, tainic, a se ivi, în chip de, însemnătate, şiretlic, neprihănit, îndelungat, înavuţit, a da uitării, aidoma, a rosti, a dobândi, zadarnic, prin urmare, de-a pururi, a stărui, a făgădui, luare-aminte – şi câte altele cu parfum vetust nu mai sunt folosite în România de nimeni, oricum de niciun ins care are mai puţin de 35 de ani şi minţile nu chiar rătăcite. Şi totuşi, ele domină, ce spun!, sufocă fondul contemporan de carte, în traduceri etc. Se citesc două limbi valahe perfect distincte.
        Adevărul e că toate astea erau vocabulele interbelicului. Din tot felul de motive, scriitorii au încercat să le păstreze în limbă; în comunism, toţi păreau să sune ca Sebastian şi Papadat-Bengescu. Îngheţând istoric totul, semi-glaciaţiunea comunistă a oprit evident şi evoluţia firească a limbii. Procesul a fost atunci unul de şlefuire şi rafinare nostalgică, de sondare în adâncuri tulburi (l-a păcălit şi pe Noica), iar nu de devenire orizontală, limpezire şi augmentare prin îmbogăţirea fondului. Diferenţa dintre limba livrescă şi cea vorbită s-a căscat aiuritor. Deja, Neagu Djuvara se mira în ’90, la întoarcerea în ţară, să audă folosindu-se ciudatul ‘pericol’, cuvânt răsărit de nicăieri, când la noi existase dintotdeauna ‘primejdie’… La fel, n-o să mai auzi pe nimeni spunând ‘o sumedenie’, sau cel puţin ‘o mulţime’ – ambele înecate de delicata ‘o grămadă’, vocabulă de mahala care s-a fixat definitiv. De altfel toată simplificarea înaintează spre vitalitatea înşelătoare a mahalalei, spre pitorescul sordid, iar nu spre claritate şi percutanţă juridică. În ’90, când toată lumea a putut vorbi deodată la televizor, am avut impresia că asistăm la un cor de maimuţe. Nu puteam crede că undeva, în zone reale ale României, locuite de bipezi, se articula aşa. A urmat avalanşa neologismelor, decalcul american etc. Azi, între cineva de 50 de ani şi cineva de 30 e tot atâta diferenţă cât între un nonagenar şi un adolescent: ultimul n-ar mai folosi în ruptul capului fondul de cuvinte al primului, o fandoseală smintită.
        Mii de cărţi de literatură, eseu sau filozofie, din anii ’60-90, care fixaseră vag limba, trebuie bineînţeles retraduse azi. Sunt într-o română francamente idioată, insuportabilă. Vechi colecţii de beletristică gen ‘Secolul XX’ etc., cu Proust, Dostoievski, Joyce, Hemingway, Wilde sunt azi scrise într-o limbă leşinată, numai dantelă şi floare de mucegai, pe care n-o mai vorbeşte nimeni. Trebuie refăcut un fond de carte enorm. Poate că traducătorii tineri sunt nuli, cum se repetă, şi e nevoie de o generaţie până să prindă firescul limbii. Nu ştiu. Dar e clar că bibliotecile sunt un dezastru, şi nu doar coperţile s-au ofilit.
        Şi scriitorii? Orice tip mediu lucid îşi dă seama azi că unica şansă la ‘posteritate’ a majorităţii scriitorilor ar fi dispariţia limbii române. Au fost scrise mii de opere soporifice care arcuiesc rafturile (anii ’60-70!). În timp, ele vor suna mai vetust decât Hemingway, Proust, Dostoievski, care vor fi invariabil împrospătaţi de traducători. E un ecart crescând între autohtoni şi importuri, în care ultimele sunt mereu mai noi şi primii tot mai vechi. Unica lor şansă, treptata dizolvare a limbii române în noi idiomuri comunitare (care?), i-ar califica poate pentru traducerea în acele limbi, care le-ar pune ceva sânge în obraji. Dacă valaha supravieţuieşte, toţi scriitorii foarte valahi sunt pierduţi.
        Evoluţii de o drăgălaşă cruzime. Cel mai bun lucru pe care-l poate face un scriitor, azi, ar fi să moară, pentru a asista un pic mai liniştit la ce va veni.

Reclame