liniştea în localuri publice

      Să luăm jukebox-urile din anii 50-60, cutiile acelea muzicale unde puneai o monedă şi puteai asculta o melodie. Am aflat că exista pe atunci în acele maşini muzicale un disc cu 4-5 minute de tăcere. Dacă voiai să vorbeşti ceva în linişte, puneai o monedă şi aveai puţină pauză, obţinând rumoarea de incintă a conversaţiilor obişnuite. Nimeni nu te putea condamna că îi întrerupi atmosfera, deoarece erai egalul lor, plăteai aceiaşi bani şi aveai dreptul, ca şi ei, să asculţi micul disc pînă la capăt. Mi s-a părut uimitor pentru că bâzâitul muzical de fond (nu ştiu cum să-l numesc) care se aude astăzi e insuportabil nu prin decibeli sau gust, ci pentru că e fără apel. Nedemocratic. Nu poţi să te duci pur şi simplu la DJ şi să-i spui: Dragă zevzecule… în sfârşit, domnule, te rog închide pentru cinci minute muzica, fumează o ţigară, aş dori să aud soneria mobilului, să dau un telefon în care să pot auzi ceva, să vorbesc ceva important sau să-mi cer prietena de nevastă şi aş vrea să audă şi ea, dacă e posibil, asta, deoarece dacă aş auzi doar eu e redundant. Ceilalţi ar protesta, probabil, fiindcă în momentul când s-ar opri muzica şi-ar putea auzi gândurile.
        Dacă e ceva de inventat astăzi, e tăcerea în localuri publice, murmurul acela cald, freamătul obişnuit al vocilor dintr-un loc în care se mănâncă, se bea şi se face conversaţie. Departe, în surdină şi rar, se poate auzi o linie melodică stinsă. Fetişul muzicii de bruiaj a devenit obositor, acel vid ‘minimal’ ascultat până la subţierea nervilor, de o tristeţe plictisitoare. Şi nedemocratic. Poate că ar intra chiar cupluri de bătrâni de la naftalină, să comande o masă. Până acum, l-au evitat probabil fiindcă semăna prea mult, sonor, cu tobele de la un eşafodaj, bătând înaintea execuţiei, cu o vioaie atmosferă de spânzurătoare.
        Democraţia fiind chestia aceea prevăzută cu oameni.

Reclame