litania valorilor iudeo-creştine

        E foarte slab argumentul că valorile civilizaţiei occidentale ar fi iudeo-creştine sau ar proveni din morala iudeo-creştină. Tradiţia, poate. Nu însă valorile. Şi, nu ştiu de ce, îl auzi peste tot în Europa, de la tribuna publică la comentariul de London Review of Books. Am putea – cu atâţia inamici juraţi – cel puţin să ne construim argumentele pe adevăr. Tradiţiile noastre sunt iudeo-creştine, dar valorile morale ale Occidentului nu sunt decât foarte puţin… Să luăm diferenţa specifică radicală, ceea ce apare doar în acest Occident şi nicăieri aiurea.
       – democraţia, puterea poporului de a-şi desemna conducătorii. Inutil să căutăm aşa ceva la evrei sau creştini. Ambele tradiţii sprijină teocraţia sau dacă nu, principiul monarhic, justificat prin dreptul divin. Atenienii o inventează cu 2500 de ani în urmă, e îngropată 2000 de ani şi abia pe la 1700 e.n. o resuscităm chinuit aici, pentru a o întrupa cu adevărat în sec. XX.
       – libertatea cuvântului şi cea de conştiinţă. E o valoare pe care şi evreii, şi creştinii o urau. Exaltau logos-ul (cel întrupat) dar legiferau constant contra blasfemiei şi lezmajestăţii, ucigând, lapidând, arzând pe rug etc. Vine în realitate de la atenieni şi de la republica romană, de acum – din nou – 2500 de ani, şi abia pe la 1700 e.n. libertatea de expresie e considerată din nou în Occident o idee bună, la drept vorbind după Revoluţia franceză (imitând masiv, ca şi Renaşterea şi Iluminismul, republica romană cu valorile ei).
       – libertatea fizică – abolirea sclaviei, habeas corpus, libertatea de circulaţie etc. Biblia sprijină sclavia, o explică şi o justifică, expunând atent diverse categorii de sclavi. Nu doar ea, mai toţi filozofii mari o justificau relaxat, nu le poţi da numele fără să roşeşti. Sclavia există în toate regimurile şi e condamnată prima oară, timid şi local, abia de Solon, prin 600 î.e.n., care ordonă eliberarea tuturor atenienilor înrobiţi. Un poet ajuns la putere. Noi o abolim abia în XIX, cu interminabile convulsii.
       – egalitatea – socială, de clasă, de gen etc. Aici, e mai bine să nu ne uităm vreodată în cele două Testamente pentru a găsi ceva scrijelit în sensul acesta, fiindcă privim în abis. Supunerea în descendenţă ierarhică Führerprinzip, tip ‘Christos e capul bărbatului, bărbatul e capul femeii’ (Corinteni 11), uciderea homosexualilor, justificarea structurii de clasă şi a conducătorilor tiranici prin misterul mandatului divin etc. – toate astea nu doar că se află acolo legiune, dar sunt imanente, alcătuiesc structura obiectivă şi ordinea simbolică.
       (Pe deplin onest, dacă vrem să vedem cu ce ar semăna cu adevărat ‘valorile iudeo-creştine’ morale vechi, în ipostaza de astăzi, ele sunt periculos de asemănătoare cu cele ale islamului: codul juridic Sharia etc. Reacţionarii din cele două tabere sunt de altfel în secret invidios-admirativi şi se înţeleg perfect, ai noştri fiind oricând gata să-ţi exalte arta islamică, structura statului, istoria califatului sau mistica sufistă. Alianţa verde-brună – islamofascistă sau nu – e o virtualitate subterană dintotdeauna.)
       Cam asta ar fi, timid, ce ne distinge de absolut toţi ceilalţi. Nu sunt 36 de lucruri.
       Conservatorii vor ofta: bine dar uităm nedrept trei valori cardinale: primatul compasiunii (evrei), care la romani nu exista deloc, ideea iertării şi inventarea Persoanei (creştini). De acord. Valorile nu sunt însă vorbe frumoase, ci vorbe aplicate, cuvânt devenit normă. Valori cu adevărat, pentru care simţi deci că poţi trimite contractualist un guvern în judecată, pleca la război sau face revoluţii, în afara celor 4 de mai sus sunt greu de găsit. (Negustori capitalişti sunt şi arabii, şi armenii, au aflat de mâna invizibilă înaintea lui Smith, inventivi tehnic sunt şi chinezii…). Şi nu e nimic iudeo-creştin, din păcate, în ele…
       Cel puţin, inamicul să nu câştige prea facil o argumentaţie, replicându-ne candid: de fapt sunteţi asemeni nouă. Nu, din foarte fericire nu suntem.
       Am fi, deci, autorizaţi să vorbim de identitatea noastră iudeo-creştină. Putem invoca, la fel de relaxaţi: civilizaţia iudeo-creştină, tradiţiile iudeo-creştine, credinţa iudeo-creştină, minunat. Dar e lipsit de sens să pomenim sintagma ‘morala…’ sau ‘valorile iudeo-creştine’ vreodată, sunt realităţi foarte deosebite. Ceea ce avem înalt distinct în noi, markerul acela moral de diferenţă specifică vine de la Atena şi Roma, sunt valori endemice din orizontul greco-roman. Din păcate, în rest putem observa modest că morala e universală. Toţi au frumoase ‘decaloguri’ şi coduri morale, toţi au ştiut – de la sumerieni şi babilonieni în infra – că parcă nu e o idee bună să ucizi, că ar fi mai degrabă rău să provoci durere celuilalt sau să-i iei nevasta, sunt revelaţii nu chiar catedratice. Să-i dai, însă, poporului pe mână puterea, să spui că toţi sunt egali în drepturi, liberi şi dacă vor blasfemici chiar, sunt lucruri petrecute doar aici, în partea aceasta de lume, imitate apoi urbi et orbi. Occidentul e lumea ‘iudeo-creştină şi greco-romană’, dar abia ultimele două adăpostesc valorile morale invocate atât, răzbind în ciuda primelor, şi uneori cu opoziţia lor explicită. Greco-Roman e protagonistul acestei povestiri minunate, Iudeo-Creştin e mai degrabă antagonistul… (Cuvântul ‘valori’, enervant şi aiurea, e limbaj slab şi înşelător de ONG, dar să trecem.) Ar trebui deci spus, dorind să ne situăm în adevăr: valorile noastre greco-romane şi iudeo-creştine.
       Dacă, oftând, am hotărî să reflectăm suav lucrul.