literatură română

        Cine – serios – poate afirma, fără a roşi, că există literatura română? Şi totuşi, există ‘reviste’, critici, discuţiuni, istorie de 150 de ani… Când mâine poate dispărea ţara asta cu totul de pe hartă, fără să bage, pentru dumnezeu, de seamă nimeni. Passons.

       Singurul român de care ştia Hemingway (ca şi Céline de altfel) era Istrati – l-a şi cunoscut şi admirat, nu neapărat ca scriitor, dar ca ziarist curajos.
       Se adaugă azi Cioran… şi cam atât. Ca faimă globală, nimeni.
       Zei, nimeni.
       În 200 de ani de scris, nimeni.

       Sentiment prost în legătură cu ‘audienţa universală’. Vom câştiga pesemne, curând, un Nobel, apoi încă unul sau două, şi asta tot nu va avea niciun sens, căruţa nu se va urni.
       Vârfurile nu sunt tractante pentru restul unei literaturi, cum presupune superstiţia curentă. (Şi pentru nimic, de altfel: nu culmile, nu ‘premianţii’ contează – cum crede insul care îşi imaginează că se poate legitima cu ‘Brâncuşi’ -, nici straturile inferioare nici cele superioare, ci calitatea corpului majoritar al unei populaţii, înălţimea mediei omogene. Ca şi când dacă într-un lan de grâu pitic se ridică trei-patru fire mari deasupra celorlalte, asta spune ceva despre vizibilitatea grâului. E plin de genii în toate naţiunile inexistente – fiecare are câteva, poeţi de regulă…)
       Ca să ai o literatură distinctă, trebuie să existe în ea ceva asemănător cu o estetică. Nouă. Avem sincronism, mimetism occidental, acesta ne-a ieşit foarte bine, pe absolut toate planurile, popor care să maimuţărească mai bine decât noi civilizaţia şi istoria e probabil că nu există – plus vechiul etnicism troglodit inutilizabil. Nu văd însă linia aceea estetică pură, inedită, discursul aerisit care să coaguleze un original, o rotunjime, pe scurt să reprezinte un sentiment al lumii şi o propunere de lume.
       Vom aduna iluzii în secund? Asta am făcut pînă acum. Nu se întrevede ceva semănînd cu o urmă de destin.